Ioana Stanca, prima expoziție personală la Galeria Catinca Tăbăcaru
Artista Ioana Stanca va expune pentru prima dată la Galeria Catinca Tăbăcaru din București, la finalul acestei luni. După o colaborare între galerie și artistă, care a început în anul 2021 și care a inclus prezentări și un simpozion, expoziția „it will not be simple, it will not be long” va fi deschisă pe 26 aprilie, începând cu ora 18:00.
Curatoarea Diana Marincu a oferit detalii despre lucrări: „Broderiile m-au fascinat întotdeauna, fie că era vorba despre o monogramă pe o batistă sau cusăturile mult mai elaborate ale unor țesături colorate și texturate. Tactilitatea lor, spatele complet bulversant, traseele ascunse ale aței și desenul care „împunge” și mângâie totodată, toate aceste observații au transformat lucrul cu mașina de cusut într-un teritoriu pe care desenul avea întotdeauna „două fețe”.
Într-o carte dedicată „firelor” din arta contemporană, mai exact tendințelor asociate broderiilor, autoarea Charlotte Vannier amintea un pasaj din aforismele filosofului Arthur Schopenhauer: „(…) putem asemăna viața cu o stofă cusută, pe care la început o vedem pe față, iar la sfârșit, pe dos: aici nu este așa de frumoasă, dar este mai instructivă, fiindcă ne arată legătura firelor.” Aceste legături poate nu sunt cele mai simple, cele mai lungi, cele mai edificatoare, cele mai naturale sau cele mai ușoare, dar, pentru a parafraza poemul din care este extras titlul, sunt cu siguranță bucăți din viața noastră, din corp și din voința noastră.
Ioana Stanca reunește în această expoziție cele mai recente creații ale sale, asamblate și colate într-o poveste despre fragilitate, forță și toate dualitățile care ne compun existența. Îmbrățișarea lor nu înseamnă fragmentare, ci mai degrabă o coeziune magică, în care coabitarea cu un dublu oglindit, diferit, opus, antagonic, imitativ, divizat sau îngemănat înseamnă și o asumare curajoasă a propriei identități. În ultimii ani, artista și-a creat un vocabular propriu foarte convingător, în care a distilat experiența sa anterioară de pictor, dar și pe cea de femeie care-și amintește totul – o femeie care înglobează experiența genealogiei sale, dar și miturile ancestrale ale unei condiții creatoare prin excelență. Puterea pe care a dobândit-o astfel se răsfrânge în experimentele cu broderii parietale și obiecte tridimensionale care populează spațiul galeriei și comunică unele cu altele ca într-o rețea de gânduri și senzații libere – o pânză de păianjen, solidă și efemeră. Simbolul păianjenului apare atât reprezentat în broderii, cât și ca străjer, o prezență spațială catifelată. Alături de acesta, panseluțele sunt nelipsitele simboluri care irump din toate compozițiile, acele flori numite în franceză La Pensée sauvage, florile solitare cu un rol esențial în iubirile shakespeariene cele mai complicate. Iar alegoria broderiei, care se inspiră după Sf. Sebastian al artistului alsacian din secolul al XV-lea Martin Schongauer, sintetizează exact sacrificiul artistei (de data asta), înțepată de două mii de ace pe minut. Această broderie de mari dimensiuni, Martyr, conține și o altă față a artistei, cea prăbușită la pământ, la picioarele celei care rezistă eroic, iar între ele foarfeca, simbolul rupturii și dedublării. Femeia întinsă poate fi o figură care doarme, între panseluțele dătătoare de amintiri și vise, iar cea verticală o trezire sau înălțare a spiritului dincolo de aceste greutăți lumești. Cele două depind una de alta, la fel cum foarfeca nu are sens fără ambele sale lame sau așa cum fluturele nu poate zbura fără cele două aripi simetrice.
Cu gândul la aceste figuri duble, privim și celelalte două broderii „surori”, Painted Tongue Vertigo și Ever Sharp, unde figura centrală feminină se află într-o cădere fără sfârșit, printre florile de anturium, zise și „limba de foc” sau „flamingo”. Fecundarea femeii se poate produce în timpul acestor ciocniri întâmplătoare cu pistilul de anturium, iar foarfeca prevestește poate separarea noii ființe de corpul matern care a creat-o. Căderea în abis la care este supusă ciclic femeia poate fi asociată aici și cu mitul lui Icar, cel care a zburat prea aproape de soare, fascinat de frumusețea zborului. Așadar, damnarea femeii reapare în diferite maniere în lucrările Ioanei Stanca, chiar și atunci când urmează îndeaproape salvarea ei”.
