Anul în care Brâncuși a mers pe jos de la București la Paris

Un mare artist are câteva calităţi. Talentul divin este un bun punct de plecare. Apoi, se adaugă o etică a muncii puternică, puțină curiozitate și, pentru o bună măsură, câteva relații sociale utile. În cazul lui Constantin Brâncuși, se adaugă o determinare dură și o pereche de bocanci rezistenți.

Dintre toate personalitățile artistice care au poposit la Paris la începutul secolului XX, niciunul nu a călătorit mai mult și nu s-a străduit mai mult decât sculptorul român.

În 1903, Brâncuși a pornit din București spre capitala Franței și a parcurs cei 2.400 de kilometri ai călătoriei în mare parte pe jos. Călătoria i-a luat mai bine de un an și a presupus să doarmă în aer liber și să se bazeze pe generozitatea străinilor. Brâncuși nu era purtat de vreo idee romantică de a explora Europa sau de a se scufunda în lumea naturală; pur și simplu era falit și nu avea altă opțiune.

Traseul sculptorului

Călătoria lui Brâncuși a trecut prin Budapesta, Viena, München (unde a luat o pauză pentru a lucra ca cioplitor în piatră), Zurich, Basel, Alsacia și, în cele din urmă, Langres, de unde s-a îmbarcat într-un tren datorită fondurilor care i-au fost trimise de un prieten.

Născut într-un cătun de la poalele Carpaţilor, Brâncuși a crescut ca unul din cei șapte copii ai unei familii de țărani. Supărat de codul social opresiv și de oportunitățile limitate, Brâncuși a încercat de două ori, fără succes, să fugă de acasă. La vârsta de 11 ani, a reușit, muncind în slujbe umile și înscriindu-se la o școală din Târgu Jiu – ulterior locul de amplasare a Ansamblului Monumental Calea Eroilor (1935-38), singurele sculpturi publice realizate vreodată de Brâncuşi.

De acolo, Brâncuși a mers mai întâi la Școala de Arte din Craiova și apoi la Academia de Arte Frumoase din București, unde a excelat, perfecționând stilul academic de sculptură, exact, din punct de vedere anatomic, pe care îl va abandona brusc mai târziu la Paris. Ultima sa lucrare din acea perioadă este o mărturie a acestui stil – un bust al lui Carol Davila, considerat unul dintre fondatorii medicinei moderne din România, echipat în toată regula (Brâncuși s-a inspirat de la o mască mortuară).

Locul lui Brâncuși la Paris poate părea predestinat, dar proaspăt ieșit din serviciul militar românesc, a fost Italia mai degrabă decât Franța cea care l-a chemat. Cu toate acestea, când Biserica Madona Dudu din Craiova i-a respins cererile de finanțare, Brâncuși și-a schimbat orientarea și a pornit la drum.

A sosit la Paris la vârsta de 28 de ani și și-a croit cu greu drumul spre succes. După o perioadă de un an de greutăți și adaptare, timp în care a fost împiedicat să facă sculptură în mod profesional, s-a înscris în atelierul lui Antonin Mercie de la École des Beaux-Arts. Brâncuși își câștigă existența lucrând ca spălător de vase și slujind la Biserica Ortodoxă română din oraș. Apoi, expoziția sa de la Salon d’Autumne din 1906 i-a adus un post de tehnician în atelierul lui Auguste Rodin, care presupunea transformarea compozițiilor maestrului din lut în piatră.

Rodin era idolul lui Brâncuși și greutatea artistică incontestabilă a epocii. Dar tânărul artist a renunțat după o lună, pentru că, după cum a spus el, „nimic nu crește la umbra marilor copaci”. După călătoria improbabilă și dificilă prin care Brâncuși a ajuns la Paris, nu ar trebui să fie surprinzător faptul că, odată ajuns acolo, a continuat să își croiască propriul drum.