Brâncuși și muzele lui sau când viața intimă nu poate fi separată de operă
Doina Lemny, istoric de artă și curator, specialist în opera lui Constantin Brâncuși, conservator la Centrul Pompidou în perioada 1991-2019, vorbește în volumul „Brancusi et ses muses”, apărut la editura franceză Gourcuff-Gradenigo în anul 2023, despre relațiile artistului cu femeile care au trecut pragul atelierului său ori pe care le-a cunoscut în diverse conjuncturi.
Cercetarea ei nu a apărut încă în limba română, însă este posibil ca acest lucru să se concretizeze chiar curând, deși dificil, după cum a mărturisit autoarea în timpul unei conferințe pe care a susținut-o la Muzeul Național de Artă al României. Potrivit ei, cel mai probabil editura Vremea – care i-a mai publicat deja alte volume – va prelua acest titlu. Până la apariția cărții în limba română, Doina Lemny a făcut o trecere în revistă, o prezentare a cercetării ei.
Muzele lui Constantin Brâncuși (1876 – 1957) sunt împărțite în surse de inspirație și muze protectoare. Doina Lemny spune că și-a permis să intre în intimitatea artistului pentru că „viața intimă a lui Brâncuși nu poate fi separată de operă”.
„El a fost înconjurat de femei și a lăsat în mod special corespondența cu ele. Dacă voia să o ascundă, o distrugea. El a și clasificat această corespondență pe dosare – una dintre ele chiar voia să o publice din timpul vieții. Am considerat că e o datorie să pun în valoare această latură personală fără să intru cu violență în intimitatea lui”.
Brâncuși nu era afemeiat, a mai subliniat Lemny. Din 1904, când a ajuns în Franța, și până în 1925 nu este cunoscută vreo relație de iubire a lui, iar după o relație, separarea nu era abruptă și „încerca mereu să ocolească accidentele”.
În plus, pe muze le sculpta fără ca ele să îi pozeze. Voia să le surprindă atitudinea, eleganța, nu îl interesa chipul lor.
Din cercetare reiese că ajuta femeile, a trăit într-un mediu de femei revoluționare, participând și la manifestări pentru emancipare.
Legende
Doina Lemny scrie în carte despre legendele din viața personală a artistului și despre relațiile adevărate – de prietenie și de iubire – pe care le-a avut.
O legendă este iubirea lui cu Maria Tănase. Aceasta nu are vreun substrat realist, deoarece se bazează pe povestirea avocatului Petre Pandrea care susținea că l-a cunoscut pe Brâncuși. El nu a fost însă în cercul sculptorului, dar povestește într-o carte iubirea dintre cei doi. Fantezie.
Brâncuși și Tănase s-au întâlnit doar la New York, la Expoziția Universală din 1939, când le-a fost făcută o fotografie alături de o altă femeie.
O altă legendă este iubirea cu prințesa Marie Bonaparte, prima traducătoare a lui Freud în limba franceză. Brâncuși a realizat opera „Prințesa X”, care a fost scoasă din Salonul Independenților în 1920 chiar la solicitarea lui Pablo Picasso, care a considerat-o ofensatoare. Brâncuși le-a explicat atunci jurnaliștilor că este inspirată de fotografia „Femeie privindu-se în oglindă”, care reprezintă un bust pe care începuse să îl sculpteze. În baza acesteia a ajuns la o formă „ambiguă” – poate fi un bust sau poate fi un falus. Brâncuși a exprimat ambiguitatea sexualității prințesei, despre care se discuta în atelierele vremii. Ea nici măcar nu a știut că inspirase lucrarea, nu îl cunoștea pe artist și nici avangarda franceză.
Relația cu Peggy Guggenheim este o altă invenție. Ea a obținut, cu greu, două lucrări ale lui Brâncuși. „I-a făcut curte lui Brâncuși numai ca el să îi vândă o «Pasăre»”, spune Lemny. Pe a doua a achiziționat-o mai târziu.
Prietene și muze
Una dintre bunele lui prietene a fost Otilia Cosmutza-Bölöni, o scriitoare din Transilvania căsătorită cu jurnalistul ungur Gheorghe Bölöni. Ea i-a făcut intrarea lui Brâncuși în atelierul lui Rodin. Prietenia dintre artistul român și Otilia reiese din scrisorile în care el i se adresa cu „Baba Dracului”.
Renée Irana Frachon, măritată cu un diplomat în Iran, i-a inspirat „Muza adormită”. Baroana i-a fost prietenă întreaga viață și muză. Caracterul și eleganța ei sunt imortalizate în „O muză”, iar în baza acesteia, Brâncuși i-a atribuit „Muza adormită”.
Artista Margit Pogany, o altă muză inspiratoare, a fost o apropiată a lui. El a transformat bustul lui Narcis în prima „Domnișoara Pogany”. În timp ce se afla în atelier și aștepta ca Brâncuși să îi facă bustul, au apărut niște sentimente, povestește Lemny. Ea și-a dat seama că „el a vrăjit-o”. Mai mult, au fost găsite în atelier un ibric și un cositor, cunoscându-se că el practica în atelier descântecul. Pogany s-a speriat și a plecat la Lausanne, apoi la Budapesta. Și sentimentele lui s-au disipat, însă bustul pe care a reușit să i-l trimită a ajuns în Australia cu muza. La finalul vieții, ea l-a vândut Muzeului de Artă Modernă din New York.
Leonie Ricon i-a fost muză. Ea a intrat într-un grup de artiști și critici de artă și a creat un salon dedicat cubiștilor. S-au întâlnit în 1907 – 1908, iar din corespondență reiese că l-a iubit, dar el nu. Chiar și așa, artistul a creat „Madame L.R.”, o sculptură aparte – „o construcție, mai degrabă”.
Lizica și Irina Codreanu au ajuns din București la Paris în 1919 – 1920. Brâncuși le-a ajutat pe Irina, sculptoriță prezentă cu lucrări și la MNAR, și pe Lizica, dansatoare, prezentându-le prietenilor artiști și mecena care veneau în atelierul lui. Un costum creat de sculptor pentru Lizica este considerat că a inspirat lucrarea „Vrăjitoarea”.
Nancy Cunard, scriitoare dintr-o bogată familie americană, l-a cunoscut prin Tristan Tzara. Inspirat de personalitatea ei, Brâncuși a realizat „La Jeune fille sophistiquée (Nancy Cunard)/ Tânără sofisticată (Nancy Cunard)”, unicul lui bronz. Lucrarea a fost vândută în 2018 pentru suma record de 71 milioane de dolari, prin Christie’s New York.
Mina Loy a fost o altă mare prietenă a lui. Americanca a fost la rându-i inspirată. Văzând o imagine cu „Pasărea de aur” a scris o poezie. Mergeau la diverse petreceri, baluri. „Brâncuși era foarte sofisticat, dar avea această simplitate de a comunica”, adaugă Lemny.
O altă femeie care l-a iubit a fost Beatrice Wood, supranumită „mama DaDaiștilor americani”, însă dragostea nu i-a fost împărtășită. L-a admirat și au corespondat mult, până la finalul vieții lui, l-a desenat și petreceau timp în același cerc artistic.
O prietenie care a durat decenii a fost cu familia Meyer. Eugene Meyer era proprietarul Washington Post. Soția lui, Agnes, a admirat creația lui Brâncuși încă de la Armory Show din 1913 și de atunci au început să colecționeze. Muzeele americane de la Washington DC s-au îmbogățit de pe urma colecțiilor lor. Fetele familiei s-au atașat de artist. Una dintre ele, cea mai mare, Florence, ar fi avut o legătură cu el. De cealaltă parte, se pare că el i-a făcut un bust, însă acesta nu a apărut încă public. Au păstrat tot timpul legătura, chiar dacă ea s-a întors în SUA și s-a căsătorit.
Un bust pe care Agnes l-a comandat artistului – intitulat „Agnes E. Meyer: La Reine pas Dedaigneuse” – este realizat în lemn, are înălțime de peste 3 metri și se află National Gallery of Art din Washington DC.
Actrița Marina Șaliapina, miss Rusia în 1931, fiică a celebrului bas Feodor Șaliapin, a ajuns în atelierul lui Brâncuși odată cu Florence Meyer. La o întâlnire, cu puțin timp înainte să moară, i-a spus Doinei Lemny că relația ei cu artistul a fost platonică, deși din corespondență poate reieși contrariul. Pe de altă parte, ea nu a dorit să dea către Centrul Pompidou scrisorile pe care le avea de la Brâncuși, care conțineau și desene. Fiica ei, cu care nu avea o relație tocmai bună, a spus că le-a donat unui muzeu rus, însă nu auu fost de găsit nici la Moscova, nici la Sankt Petersburg.
Familia americană Dudley a fost de asemenea aproapiată atelierului românului. Juana Muller, artistă chiliană, a fost și ea prezentă. A spus ulterior că a participat la realizarea operei „Țestoasa zburătoare”, dar este puțin probabil ca Brâncuși să fi permis altcuiva să cioplească în marmură.
Iubite
Prima iubită care a rămas în istoria vieții lui Constantin Brâncuși a fost dansatoarea elvețiană Marthe Lebherz. Ea avea vârsta de 20 de ani și ajunsese la Paris prin surorile Lizica și Irina Codreanu. El avea aproape 50. Sculptorul era deja consacrat, „scăpase de grijile zilei de mâine”, după cum spune Lemny.
Din corespondență reiese că își scriau de două, trei ori pe zi, cu cuvinte de alint, dar și gelozii.
Brâncuși voia chiar să facă o carte cu povestea lor de dragoste, însă relația s-a stins, încet. Marthe Lebherz a fost convinsă de părinți să revină la Geneva. Totuși, corespondența a continuat până la finalul vieții lui Brâncuși.
Marthe Lebherz nu a inspirat nicio operă a lui Constantin Brâncuși.
Americanca Eileen Lane, adusă în atelier de cele două surori Codreanu, l-a iubit pe maestru și el a sculptat-o în „Le Portrait d’Eileen”, o abstracție. Ea era în plin divorț, deprimată, iar în 1922 Brâncuși avea o călătorie programată în România și a invitat-o și pe ea. La Târgu Jiu, a prezentat-o sub diverse titulaturi, încercând să ascundă relația. Ulterior, ea a plecat din Paris, iar el s-a retras din relație.
Constantin Brâncuși a cunoscut-o pe pianista engleză Vera Moore în jurul anului 1931. Iubirea lor a durat până la sfârșitul vieții lui. Când l-a anunțat că este însărcinată, el a pus capăt relației, pentru că nu își dorea copii. Ea a plecat la Londra, el nu a recunoscut băiatul născut în 1934, însă i-a plătit studiile și a menținut cu Moore o corespondență din care reiese respectul pe care îl avea pentru ea.
Filmul „În căutarea tatălui pierdut” al lui Ionuț Teianu abordează cazul paternității.
Foto: „Domnișoara Pogany I”; curatorial.ro