Femei în artă – Leonora Carrington, artistă suprarealistă răzvrătită față de normele societății

Leonora Carrington, artistă și romancieră cunoscută pentru opera sa suprarealistă, este una dintre figurile remarcabile ale  acestui curent care „trata” artistele ambivalent. Născută în 1917 într-o familie irlandezo-catolică din clasa superioară engleză, s-a luptat să se conformeze standardelor societății.

A studiat pictura la Chelsea School of Art, înainte de a se transfera la Ozenfant Academy of Fine Arts din Londra, în 1936. În același an, a participat la Expoziția Internațională Suprarealistă și a fost atrasă de opera pictorului german Max Ernst. În anul următor, cei doi s-au întâlnit la o petrecere și au început o scurtă poveste de dragoste, trăind împreună la Paris până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, moment în care Ernst a fost arestat de autoritățile locale și obligat să fugă de persecuție. El a fugit în Statele Unite cu ajutorul lui Peggy Guggenheim, cu care s-a căsătorit mai târziu.

La scurt timp după ce s-au despărțit și odată cu ocuparea Franței de către naziști în iunie 1940, Carrington a fugit spre sud, unde a suferit o cădere nervoasă și a fost internată ulterior într-un spital psihiatric din orașul spaniol Santander. După ce a fost externată, a reușit să ajungă în Mexic, unde a fost profund inspirată de folclorul local, care a contat foarte mult în lucrările sale. Acolo s-a alăturat unei comunități în creștere de artiști, scriitori și fotografi expatriați, printre care Varo, Benjamin Péret, Kati și José Horna și Emerico „Chiki” Weisz, care avea să îi devină soț și cu care a avut doi fii.

Picturile ei autobiografice prezintă referințe la vrăjitorie, metamorfoză și ocultism, înfățișând creaturi fantastice și scene bântuitoare. În anii ’70, s-a implicat în Mișcarea de Eliberare a Femeilor și a proiectat un poster, intitulat „Mujeres Conciencia”, pentru această cauză în 1973. În 1986, a primit premiul pentru întreaga carieră la convenția Women’s Caucus for Art din New York pentru angajamentul său în activitatea sa politică.

„Nu am avut timp să fiu muza nimănui… eram prea ocupată să mă răzvrătesc și să învăț să fiu artistă”

A creat un panteon de subiecte care exprimă interesul ei pentru sacru – care nu este legat de o anumită religie sau cultură – și prezența acestuia în colțurile intime ale psihicului nostru.

Carrington s-a răzvrătit față de așteptările sociale pe care le-a întâlnit ca tânără din clasa superioară născută în Lancashire, Anglia. Ea a refuzat regulile internatelor romano-catolice, plictisită de seria aparent nesfârșită de baluri ale debutantelor. În schimb, ea era interesată de fabulele irlandeze și de scriitori englezi precum Lewis Carroll, Jonathan Swift și Beatrix Potter. După cum își amintește istoricul de artă Susan Aberth, „Carrington, a cărei copilărie a fost impregnată de basme și literatură fantastică, nu și-a pierdut niciodată acea mentalitate tinerească și, la nouăzeci de ani, îmi recita textual pasaje lungi din rimele lui Lewis Carroll cu o strălucire în ochi”.

Atitudinea suprarealismului față de femei a fost ambivalentă. André Breton, fondatorul mișcării și unul dintre principalii promotori, era fascinat de ideea freudiană conform căreia psihicul feminin era necontrolat, mistic și erotic. Iar unele artiste asociate cu mișcarea, cum ar fi Carrington, au fost încadrate ca „femme enfant” (femeie-copil), care serveau drept muze pentru artiștii bărbați. Dar, după cum a spus odată Carrington, „nu am avut timp să fiu muza nimănui… eram prea ocupată să mă răzvrătesc față de familia mea și să învăț să fiu artistă”.

Leonora Carrington, care a căutat mereu să surprindă scene trecătoare din subconștientul în care se amestecă amintiri reale și viziuni imaginare, a trăit în Mexic până în 2011, când a murit la vârsta de 94 de ani. A lăsat în urmă o imensă operă – romane, gravuri, piese de teatru, costume și sute de sculpturi și picturi.

Fotografie principală: Leonora Carrington, „And Then We Saw the Daughter of the Minotaur”, 1953 (c) MoMA