INTERVIU – Tatiana Ernuțeanu, despre colaje poetice analog: „Nu mă interesează dacă sunt împotriva curentului”

Tatiana Ernuțeanu, publicist și poetă, vorbește într-un interviu acordat curatorial.ro despre cea mai nouă practică a ei, colajul, arta mixed media, despre statutul femeii în arte și autorii care o pasionează în prezent.

A debutat în 2020 cu volumul „Carne, Visuri și Oase triste uitate în Hydra” (Ed. Eikon), iar în 2022, a publicat cel de-al doilea volum, „Buletin de știri blues” (Ed. Tracus Arte). Poemele ei au apărut în reviste literare din România și din străinătate.
În prezent, Tatiana Ernuțeanu colaborează cu publicații românești, scriind pe teme precum dragostea, vulnerabilitatea, solitudinea și nostalgia, a participat și continua să participe la festivaluri de poezie și lecturi publice.
Pe lângă pasiunea pentru literatură, Tatiana Ernuțeanu realizează colaje poetice analog, mixed media și cărți poștale.

Cum te-ai orientat spre arte? De ce această formă de exprimare? Ai de gând să încerci și alte stiluri?

Tatiana Ernuțeanu: Firesc și greu, în același timp, pentru că, în paralel cu nevoile mele emoționale, care pretind de la sine să fac niște lucruri, există și multă diluare, lipsă de determinare și o anume inconsecvență. Nu mă opun niciuneia pentru că sunt parte din modul meu de a exista – aici și atunci, acum și acolo. Mă întorc și părăsesc lucrurile pe care le iubesc, în aceeași măsură în care o fac și cu oamenii pe care îi iubesc. Nu sunt dedicată în întregime unuia și nici nu mă pot rupe vreodată de el. Cu literatura, legăturile mele s-au stabilit mai solid,  pentru că am descoperit-o la o vârstă relativ mică, atunci când totul se fundamentează mai facil. Așa a ajuns literatura poate o constantă, alături de alte foarte puține lucruri constante în viața mea. Poezia, eseurile, colajele, broderiile cu text au apărut când au trebuit să apară, natural, spontan și repezintă transpuneri ale intimității mele, forme prin care încerc să reconciliez trecutul cu prezentul. Toate lucrările mele sunt mici narațiuni personale. Nu e nimic concertat acolo, nu mă interesează dacă sunt împotriva curentului de moment, dacă forma sau fondul sunt de interes pentru societatea actuală, dacă pic sau nu pe felie cu ceilalți. Formele mele de exprimare au mai degrabă legătură cu subconștientul, cu memoria și emoțiile mele. Cuvântul, alături de imagine oferă, în opinia mea, o structură sudată, formând un cadru flexibil atât transpunerii, cât și interpretării. Colajele, de exemplu, îmi permit să folosesc elemente de care am nevoie, dar pe care nu le mai pot găsi în realitate, de la cromatică, haine, arhitectură, până la fizionomii. Așa cum spuneam, fiecare modalitate de exprimare este aleasă instinctual de către nevoile mele afective, estetice, senzoriale.

Cum influențează cuvântul arta vizuală?

Tatiana Ernuțeanu: Văd acest melanj dintre cuvânt și imagine ca o creație dublă, poem-imagine. Imaginea poate arăta ceva ce textul nu poate și textul poate lămuri ceea ce nu e întotdeauna vizibil într-o imagine. Dincolo de nivelul metonimic, cuvintele pot da o nouă expresie grafică fondului imagistic, rezultatul fiind un ansamblu inseparabil, ce potențează intenția hermeneutică.

În realizarea unui colaj pornești de la imagine sau de la text și pe baza lui creezi ansamblul?

Tatiana Ernuțeanu: Procesul realizării unui colaj pornește de la starea în care mă aflu, căreia i se succed fie imaginile care se aleg instinctiv, apoi simt textul, alteori starea conține limbajul și imaginea apare ulterior. La nivel de alegere a imagisticii, există o strânsă legătură între sentiment și simbolul cu care îl asociez. Nu pot crea un colaj, spre exemplu, dacă folosesc voința. Vreau acum să fac un colaj se transformă într-un moment de inhibare emoțională.

Ce și cine influențează arta ta?

Tatiana Ernuțeanu: Dacă un sentiment are realitate, atunci realitatea.

Care sunt autorii, artiștii care te pasionează în acest moment? Ce înveți de la ei, ce împrumuți de la ei?

Tatiana Ernuțeanu: Îmi propun, cel puțin la nivel conștient, să nu împrumut nimic, cel puțin nu la modul volitiv, considerând prin asta că mi-aș nega propria voce. Sunt un om orgolios, în egală măsură sunt un om modest, prin ce spun înțelegând că nu trăiesc cu sentimentul plenitudinii, nu cred nici că fac ceva remarcabil, dar cred că ce fac este onest, este al meu, sunt percepțiile, trăirile, temele mele, modul meu de a le estetiza. În ceea ce privește creația, în genere, eu nu o pot privi ca bună sau rea. Dau un exemplu banal, faptul că unui om îi place Picasso și altuia nu-i transmite nimic, în schimb, îi place Rubens, nu putem spune că o creație e bună și celalaltă nu. Cel puțin eu nu privesc așa arta. Pot aprecia tehnica unei lucrări, spre exemplu, pe care să o consider remarcabilă, dar se poate întâmpla ca la nivel de emoție să nu nască nimic în mine. De aici încercarea de a mă epura de ceea ce văd la artiștii, autorii care îmi plac. Firește că la nivel inconștient e posibil să existe amprente ale lor. E natural să fie așa. Orice trece prin noi la nivel emoțional nu ar putea să nu lase un ecou.

Revenind la artiștii/ autorii care îmi plac, sunt mulți. Mă simt sedusă de arta conceptuală – dar nu numai -, pentru că operează cu ideea la nivel central și nu neapărat cu vizualul și asta pentru că, deși memoria mea este una vizuală și în mare parte foarte asociativă, asupra mea cuvintele au o putere mai mare decât imaginea.  Asta nu înseamna că nu am artiști, lucrări sau curente preferate din scupltură, artă figurativă, artă clasică, fotografie și așa mai departe. Spun câțiva, fără vreo ordine cronologică sau valorică, ci așa cum îmi apar ei în minte, în această clipă: Duchamp, Joseph Kosuth, Sol LeWitt, Yves Klein, Holzer, Robert Montgomery, Abramović, George Brecht, Kenne Grégoire, El Greco, O’Keeffe, Mondrian, Nicolas de Staël, Giovanni Anselmo, Hannah Höch, Barbara Kruger, Sophie Calle. Ma rezum aici, dar sunt mult mai mulți.

Am o listă tot mare de autori, dar voi alege câțiva: Bolaño, O’Hara, Bukowski, Patti Smith, Marguerite Duras, E. E. Cummings, Calligarich, John Donne și mulți alții.

Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la toți aceștia a fost să nu încerc să semăn cu altcineva. Să creez în stilul propriu, asumându-mi și aprecierea, dacă va fi, și lipsa ei, dacă va fi.

Cum vezi astăzi statutul femeii în arte?

Tatiana Ernuțeanu: Fără a mă considera poetă, artistă, whatever, rezumându-mă doar la a fi o femeie care creează, experiența mea din acest unghi mi-a întărit convingerea că, cel puțin la nivel micro, de țară estică, faptul că ești femeie este încă privit cu suspiciune, când vine vorba despre a ți se credita lucrarea. Dar nu numai faptul că ești femeie, ci și dacă la asta se adaugă un aspect fizic agreabil. Am trăit niște nedreptăți deloc interpretative, ci cu subiect și predicat clare, încât nu știu ce a rănit mai tare, dezamăgirea că veneau din partea unor oameni despre care credeam că au o gândire liberă, frustrarea, misoginismul, impolitețea, superficialitatea. În sfârșit. Dacă privesc global, lăsând impresiile proprii, care ar putea fi contestate cu argumentul subiectivității și referindu-mă la date concrete – unele spun că statutul femeii în artă începe să fie revizuit și reabilitat (spre exemplu, Tate anunța că și-a mărit numărul colecțiilor semnate de femei, mai bine de jumătate din camerele Natalie Bell Building fiind dedicate artistelor), dar și că nu (spre exemplu, în Londra, 78% dintre galerii expun mai mult bărbați artiști și doar 5% reprezintă în mod egal artiști și artiste, conform National Museum of Women in the Arts), – aș păstra niste rezerve în a statua ceva într-o direcție.

Ca observații pur personale, aș susține, însă, că în ultimii ani condiția femeii în artă s-a schimbat mult și era normal să fie așa. Femeile au fost pionieri în multe, au adus schimbări importante în societate și cred că odată cu depășirea misoginismului, dar și cu depășirea acestui curent al feminismului radical, care îmi pare tot un dezechilibru social, recuperarea istorică a femeilor artiste, cât și recunoașterea celor de astăzi  vor stabili un echilibru firesc, ce nu va mai oferi valoare genului, ci exclusiv operei.

Atuul femeii, din punctul meu de vedere, este chiar sensibilitatea ei, recunoscută sau nu de feministe, dar validată de știintă, de medicină, de structura biochimică însăși a femeii, care e diferită de cea a bărbatului – a se citi exact în cheia  cuvantului diferit, fără a conota prin asta mai bună sau mai puțin bună. Și tocmai în asta stă forța ei, în puterea cu care fragilitatea însăși poate sparge tabuuri. Instalația video a lui Rist Pipilotti din cadrul Bienalei de la Veneția din 1997, „Ever is all”, este un exemplu relevant. Simbolic, un element delicat precum o floare poate avea suficientă forța de a sparge un geam.

Ce planuri ai pentru viitorul apropiat? Unde îți vom putea vedea creațiile?

Tatiana Ernuțeanu: Nu sunt un om al planurilor. Așa cum am spus de la început, sunt inconsecventă. Trăiesc in ritmul anotimpului propriu. Am primit foarte multe mesaje de la cei care au achiziționat lucrările mele, prin care mi se sugera să fac o expoziție. Am primit și propuneri pentru a expune. Probabil că acest lucru se va întâmpla curând. Dacă la nivel de creație lucrez mult cu instinctul, la nivel de decizie, vreau să am un răspuns ferm din partea mea, cu privire la cum vreau să fac un lucru sau dacă vreau să-l fac. Mă încurcă și ceva din modul meu de a fi, de a nu mă lua în serios, nu-mi acord importanță, nu trăiesc cu acel sentiment des întâlnit, astăzi, la oameni, de tip egolatric, ce presupune o valorizare proprie, de multe ori, chiar nesusținută de realitate.

Încerc să mă poziționez cât mai corect în raport cu ceea ce sunt, atât cât sunt, să nu mă văd nici mai puțin, dar nici mai mult. E drept că încă nu-mi iese pentru că eu chiar sunt un om al nesiguranței, al neîncrederii în sine, trăsături, de altfel, posibil apreciate în alte vremuri, deloc ale prezentului. Creațiile mele pot fi văzute în acest moment doar pe conturile mele de social media.

Fotografii publicate prin amabilitatea artistei