PORTRET – Nicolae Tonitza, maestru portretist al artei românești

Nicolae Tonitza este recunoscut ca maestrul portretist al artei românești, celebru pentru portretele în care ochii capătă o importanță centrală, fiind viu conturați. În plus, este apreciat pentru abilitățile sale de colorist în reprezentările peisajelor urbane și naturale.

Tonitza (Bârlad, 1886 – București, 1940) a pictat și desenat timp de aproximativ patru decenii, de la interpretări după mari maeștri la desenele create în 1938, în ultimul lui atelier din Balcic.

Tinereţea lui Nicolae Tonitza a fost marcată de Primul Război Mondial, fiind trimis pe front şi luat prizonier în lagărul Kirjali din Bulgaria. Mărturie a acelei perioade stau desenele devenite ilustraţii de presă, gen pe care l-a practicat constant până la jumătatea anilor ’20.

Atelierele lui, după cum explică experții Muzeului Colecțiilor de Artă, au fost întotdeauna improvizate şi efemere (cerdacul din Vălenii de Munte, umbrarul cafenelei din Mangalia, casa lui Tefik la Balcic), iar acestea au apărut adesea în desen şi pictură.

Copilăria, studiile și primele călătorii în străinătate

Nicolae Tonitza a venit pe lume la 13 aprilie 1886, în orașul Bârlad, fiind primul din cei cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță, care era comerciant. Copilăria și-a petrecut-o la Nisporeni, unde a manifestat de mic talentul de caricaturist și desenator.

După absolvirea școlii primare de băieți, a urmat Gimnaziul real „Manolache K. Epureanu” din oraș. În 1902, a început să studieze la Școala Normală de Belle-Arte de la Iași, unde l-a avut ca profesor pe pictorul Gr. Gheorghe Popovici și a interacționat cu colegi de seamă precum Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu. Cu toate acestea, nu a reușit să-și încheie studiile cu diplomă, fiindcă a participat la o grevă a studenților în ultimul an.

În 1903, a călătorit în Italia alături de alți studenți de la Arheologie din București, sub îndrumarea profesorului Grigore Tocilescu. Un an mai târziu, împreună cu Ștefan Dimitrescu, a pictat biserica din Grozăvești, județul Bacău.

Tonitza a avut o contribuție importantă și în decorarea capelei Palatului Mitropoliei din Iași, unde a colaborat cu Emanoil Bardasare, care îi fusese profesor la Iași. În 1907, s-a decis să-și continue studiile la München, iar un an mai târziu a fost acceptat la Konigliche Baterische Akademie der Bilden der Kunste, sub îndrumarea profesorului Hugo von Habermann.

Pe parcursul acestei perioade, și-a expus lucrările la Kunstverein din München și a contribuit cu caricaturi la revista Furnica. Debutul lui în presă a fost marcat de articolul „Importanța criticii de artă”, publicat în revista Arta română din Iași.

Tonitza a renunțat la studii în 1909 și a călătorit în continuare prin Germania, Italia și Franța. A colaborat o vreme cu Ed. Jean Aman și a frecventat atelierul lui Pierre Laprade, unde a studiat lucrările unor pictori celebri. În timpul celor doi ani petrecuți la Paris, a creat numeroase peisaje, impresionând prin abilitățile sale remarcabile de colorist.

Revenirea în țară și obținerea diplomei de pictor bisericesc

Nicolae Tonitza s-a întors în țară în 1911 și a predat desenul la Liceul Militar din Iași pentru o perioadă scurtă. În același an, a expus la expoziția „Tinerimii artistice” și a început să creeze seria de lucrări intitulată „Din viața celor umili”.

În 1912, și-a finalizat studiile la Școala Națională de Belle-Arte și a obținut diploma de „pictor bisericesc” prin concurs, urmând să decoreze mai multe biserici, printre care cele din Scorțeni, Siliște, Poeni și Văleni.

În anii următori, a continuat să participe la expoziții de grup și să picteze câteva capele mortuare. În 1913, s-a căsătorit cu Ecaterina Climescu, cu care a avut doi copii, Catrina și Petru.

Din motive financiare, a renunțat o perioadă la pictură și a lucrat ca redactor la ziarul Iașul.

Mobilizarea pe front și prima expoziție personală

După ce a expus mai mult de 90 de picturi și desene în București, Nicolae Tonitza a fost mobilizat în 1916 și trimis pe front, unde a fost luat prizonier în timpul luptelor de la Turtucaia (1 – 6 septembrie 1916). A fost transferat apoi în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria.

După încheierea războiului, s-a întors la București, unde a continuat să participe la expoziții și să creeze ilustrații de carte. De asemenea, a colaborat la publicații cu orientare socialistă, contribuind cu desene și cronici artistice.

În 1918, a expus la expoziția Arta Română din Iași, iar în 1921 a organizat prima sa expoziție personală alături de Ştefan Dimitrescu și Camil Ressu.

Timp de trei ani, a locuit la Vălenii de Munte, unde a fost redactor la revista Artele Frumoase. În timpul unei călătorii în Transilvania, l-a întâlnit pe Aurel Popp, pictor din Satu Mare, cu care a dezvoltat o prietenie strânsă și au corespondat regulat..

Alte expoziții personale au fost organizate în 1923 și 1924, timp în care artistul a părăsit Vălenii de Munte. În 1924, a expus la Bienala de la Veneția, iar în 1925 a întemeiat – cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu – „Grupul celor patru”. Prima expoziție a lor a avut loc în 1926, continuând până în anul 1934.

În 1929, Tonitza a participat la Expoziţia Internaţională de la Barcelona, unde a primit Marele Premiu, iar printre expozițiile internaționale la care a fost prezent s-au remarcat cele de la Amsterdam – 1930 și Bruxelles – 1935.

A ocupat, în 1933, catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu, apoi a mers la Balcic, unde a creat peisajele marine împreună cu Francisc Șirato. În anul 1937, a fost numit rector al Academiei de Arte Frumoase din Iaşi.

Nicolae Tonitza a murit la 26 februarie 1940, după o lungă suferință.

Lucrări reprezentative

Printre lucrările lui reprezentative – naturi statice, scene de interior, nuduri, peisaje și portrete – se numără „Vas cu trandafiri” (1927 – 1929), „Natură statică cu icoană” (1927 – 1928), „Cerdacul” (1924), „Vatra“ (1925), „Nud la malul mării“ și „Nud“ (1926), „Peisaj bucureştean” (1925) și „Vedere din Bucureşti, iarna“ (1925), „Fata pădurarului“ (1924) și „Cap de copil“, „Portretul lui Gala Galaction“ (1921) și „Autoportret“ (1923).

„Fata pădurarului”, care se află la Muzeul Național de Artă al României, este una dintre cele mai populare picturi ale lui Nicolae Tonitza, creată într-o perioadă în care artistul explora lumea copilăriei și transmitea propriile sale emoții și sentimente asupra copiilor, remarcă specialiștii MNAR. Ca în toate portretele lui Tonitza, ochii sunt centrul de interes: chiar dacă aceștia par a fi îndreptați către pictor, privirea lor sugerează o reflecție profundă și melancolică, întipărită într-o lume interioară misterioasă.

Tonitza pe piața românească de artă

Una dintre lucrările vândute cel mai scump la o licitație în România este „În iatac”. Lucrarea lui Nicolae Tonitza a fost adjudecată în iarna lui 2011 contra sumei de 290.000 de euro.

Pictura provine din colecția dr. Iosif Dona și este clasată în categoria „Tezaur” a Patrimoniului Național Cultural Mobil. Aceasta este și cea mai valoroasă operă a artistului scoasă vreodată la licitație.

Zeci de lucrări create de maestrul portretist se află la Muzeul Național de Artă al României și la Muzeul Colecțiilor de Artă, satelit al MNAR, alături de creații semnate de Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady, Lucian Grigorescu, Iosif Iser, Camil Ressu, Francisc Şirato, Alexandru Ciucurencu, Dimitrie Ghiaţă și de grafică europeană și japoneză, mobilier, covoare orientale și icoane populare din Transilvania.