Tehnicile inventate de Max Ernst pentru a-și valorifica privirea interioară
Artistul german Max Ernst a început să realizeze colaje în anii 1910, cu puțin înainte de a trece la „frottage” (frotaj) și „grattage” (grataj), tehnici pe care le-a inițiat.
Max Ernst petrecea, la mijlocul anilor 1920, mult timp uitându-se la parchetul atelierului lui din Montmartre. Inspirat de denivelările adânci și neregulate în urma anilor de frecare, într-o zi, a așezat bucăți de hârtie peste ele și a început să frece. A lucrat cu un creion negru moale, răsucind și întorcând paginile pe parcurs. Au apărut forme și figuri fascinante, pe care le-a accentuat prin adăugiri și sustrageri.
Tehnica se numește frotaj – de la verbul francez frotter, care înseamnă „a freca” – iar între 1925 și 1926, artistul a creat noi lumi folosind materiale precum frunzele și nervurile lor, scoarță de copac, marginile rupte ale inului, plasa și aproape orice lucru la îndemână cu o textură atrăgătoare. Totul a culminat cu publicarea lucrării „Natural History”, o colecție de 34 de frotiuri.
Frotaj se baza pe spontaneitate și percepție individuală, fiind un vehicul ideal pentru a explora preocupările suprarealiste ale automatizării și inconștientului. În consecință, Jean Arp, Salvador Dalí și Joan Miró au abordat și ei tehnica, folosind-o ca instrument pentru a se împotrivi raționalismului și convențiilor frumuseții în urma Primului Război Mondial.
Max Ernst a trăit ororile războiului mai acut decât majoritatea colegilor săi artiști. Recrutat ca inginer de artilerie, a fost rănit de două ori și a scris ulterior în autobiografia sa: „Max Ernst a murit la 1 august 1914”. Este potrivit, deci, ca Ernst să dezvolte un mijloc de subminare a presupusului adevăr al civilizației occidentale: pictura.
Sinteza vieții obiective și subiective
Ulterior, a trecut frottajul în grataj – de la verbul francez gratter, care înseamnă „a răzui”, a „zgâria”. Mai întâi, plasa materiale texturate precum lemnul, sfoara, sticla și plasa de sârmă sub pânză și aplica un strat de vopsea. După ce aceasta se usca, aplica un al doilea strat și începea să zgârie cu unelte precum un cuțit de paletă sau un pieptene. Apoi, observa imaginile abstracte care apăreau în fața sa și bloca sau evidenția aspecte ale imaginii pentru a crea noi forme.
Deși inspirat inițial să folosească frotajul de plăcile de parchet din atelierul său, el a menționat mai târziu alte două influențe: „Tratatul de pictură” al lui Leonardo da Vinci, care le cerea artiștilor să conceapă scene uitându-se la nori sau la un perete pătat cu pete, și amintirea de a fi privit panoul de lemn al patului său din copilărie. Preocuparea pentru anii copilăriei a apărut în multe dintre lucrările sale de grataj.
Gratajul i-a permis lui Ernst să valorifice ceea ce el a numit ochiul interior. „A vedea înseamnă, de obicei, să-ți deschizi ochii spre lumea exterioară. Dar este posibil să vezi într-un alt mod; închizi ochii și privești în lumea ta interioară. Dacă poți face o sinteză a acestor două lumi, rezultatul este sinteza vieții obiective și subiective”, spunea el, potrivit artnet.com.
În ciuda caracterului fix al unor astfel de simboluri în lucrările lui Ernst, până la sfârșitul anilor 1930, artistul a trecut la dezvoltarea unor noi tehnici care să contracareze tradițiile picturii, frotajul și gratajul îndeplinindu-și rolul în eliberarea creativității sale.
Foto: „The Entire City”, 1934, Max Ernst @ Tate
