„Unfolding Natures” – Nouă artiști inspirați de natură, la galeria Annart
Artiștii Cătălin Bădărău, Alexandru Dascălu, Ilie Duță, Miholcsa David Lehel, Diana Oană, Ana Petrovici-Popescu, Diana Popuț, Augustin Răzvan Radu și Marcel Rusu expun, începând din 16 ianuarie, la galeria AnnArt sub titlul „Unfolding Natures”.
Expoziția curatoriată de Cristina Chirilă își propune contextualizarea dinamicii dintre artist și natura ce reprezintă pentru acesta o sursă inepuizabilă de inspirație, încercând să descifreze ambiguitatea ontologică pe care omul o trăiește în această dublă postură de spectator și creator.
Prin căutările lor, artiștii surprind acest dans al echilibrelor fragile și al reconcilierilor subtile, marcând un spațiu în care nevoia de armonie și dorința de control se dezvăluie în toată complexitatea lor.
Expoziția „Unfolding Natures” este deschisă publicului de marți până vineri, în intervalul orar 13:00 – 19:00, și sâmbăta, de la 11:00 la 16:00, până la 1 martie.
„Unfolding Natures”, în viziunea curatoarei
„Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?! Întreabă Blaise Pascal în «Cugetări», încercând să descifreze ambiguitatea ontologică pe care omul o trăiește în relație cu natura, în această dublă postură de spectator și creator.
Astăzi, la Annart Gallery, nouă artiști surprind acest dans al echilibrelor fragile și al reconcilierilor subtile dintre om și natură, într-un proiect ce explorează vulnerabilitatea umană, dar și puterea de afirmare a individului prin creație. Un joc al contradicțiilor, un dialog heterodinar, un spațiu în care nevoia de armonie și dorința de control se dezvăluie în toată complexitatea lor.
Această dublă ipostază a artistului – vulnerabil în față vicisitudinilor și capriicilor naturii, dar care «smulge materia primă din natură» ca să creeze o lume nouă – evidențiază faptul că omul este «o ființă a intervalului, suspendată între tot și nimic». Expoziția reunește așadar lucrări ce sunt exemple clare ale unei relații de consonanță și contradicție între om și natură, creația devenind singurul refugiu în care artistul poate impune ritmuri proprii.
Pentru Diana Popuț, fragilitatea face parte din procesul creativ și este imanentă tehnicii sale. Artista își revendică prin actul de creație o lume a legilor sale în care natura este subordonată unor gesturi repetitive și ireversibile, generând astfel ceva inovator, oferind posibilitatea unui nou început. Natura se metmorfozează în cavități și pori cu fiecare împunsătură de ac ce erodează, «ca fiecare val ce sapă în stâncă, ca fiecare fir de rugină ce subțiază lanțul». Neliniștile, angoasa, fervoarea – devin materie de alimentare a operei artistice. Ele trec prin colțurile lumii artistei, perforând suprafața realului și participând la întregul creației. Nevăzutul unei emoții determină cuprinderea văzutului ei; piatra, hârtia perforată aduc pe lume ceea ce alimentează ființa, esența și chitesența artistei.
Ceea ce transpare din lucrările Dianei Oană este mai degrabă o fragilitate a momentului, acel moment în care pânza devine un pretext al impulsului creativ, iar grafitul un material tranzitoriu ce accentuează ideea de impermanență. Acest dialog între pulsiunile volumetrice ce devin amprente temporare și fragilitatea liniilor ce se pierd în tonalități delicate devine un rezumat al stărilor emoționale, o felie din universul ei artistic impregnat cu profunzimile și vulnerabilitățile tăcute ale existenței. Un moment de introspecție sau rugăciune – cum spune Diana – o scenă efemeră contracarată de meticulozitatea actului artistic ce se opune neșansei și timpului.
Fragilitatea ființei umane prinde formă și în «enclavele» lui Cătălin Bădărău pentru care corpul convulsionat devine suportul material ce relevă «momentul culminant al conflictului dintre lumea organică, sensibilă și lumea anorganică». Cele două tendințe contradictorii provoacă o stare de neliniște, de tensiune izvorâtă tocmai din această pierdere a identității. Prizonier într-un acvariu de sticlă ce anulează orice speranță de libertate pentru eternitate, individul este disecat în părți componente (mâini, trunchiuri, capete, viscere, inimi), devine inert, expus într-o mișcare contorsionată ce relevă frământările și suferința întregii umanități.
De aceeași suferință a încercărilor nesfârșite de a ne determina locul în univers este animat și David Miholcsa în seria sa de desene cu funii ce «se contopesc în întuneric asemenea aspirațiilor noastre universale». Făptură firavă dar de o complexitate extraordinară – omul – «nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scos decât de infinitul în care este înghițit. Este nimic în raport cu acesta și tot în comparație cu neantul». Se contopește în imensitatea naturii, «incapabil de a şti totul şi de a ignora totul în mod absolut».
Lucrările lui Ilie Duță reflectă o lume în care omul a ajuns să se definească însă tot mai mult prin desprinderea sa de natură. Tot mai puțin conectat la ritmurile acesteia, își construiește o lume artificială, cu o ciclicitate mai vorace, devenind stăpânul ei, impunându-și viziunea asupra ei, intervenind în echilibrul ei natural și zădărnicind-o. Această nouă ciclicitate consumeristă înghite în cele din urmă viața omului cu tot cu lumea pe care acesta a habitat-o, dând naștere unui nou sentiment de instabilitate și nesiguranță. Purtând totodată un mesaj de conștientizare (legat de intervenția brutală a omului în echilibrul natural) lucrările artistului «împachetează un subiect sensibil într-un înveliș dur», evidențiind acest dialog între om și natură, cu toate contradicțiile și interdependențele sale.
Marcel Rusu surprinde în desenele sale, printr-o abordare fotorealista, forme simple, materiale brute și texturi aspre ce aparțin unei gigantice demiurgii. Prin emfaza arhitecturală a unui brutalism ce pare agresiv, printr-o estetică crudă și impunătoare, el creează un univers aproape hipnotic, armonizând volumetria și onestitatea formală specifice unui modernism ce afirmă golul ca expresie a solitudinii cu efemerul prezenței umane. Acest contrast dintre figura și peisajul topografic, dintre limbajul arhitectural și nevoia de revoltă în fața regulilor rigide este un joc dual, al semnificațiilor ascunse, evidențiind relația multiplă pe care artistul o stabilește cu mediul construit.
Dacă expresia brutalimului lui Marcel Rusu pare să fie un fel de refuz al frumuseții formale, decorative, gratuite, în cazul lui Alexandru Dascăl, revolta, indignarea reprezintă un moment de detașare de lumea exterioară, o anulare expresivă a trăirilor influențate de mediul exterior, un moment de maximă intimitate unde forma reinventată a sculptorului pare să se armonizeze mai degrabă cu natura sa interioară. Există în această evadare o sinceritate nudă, o sete de ascetism, golit desigur de conotațiile religioase, care provine mai degrabă din incapacitatea artistului de a evada din propria interioritate. Dacă Marcel Rusu seduce, impresionează, uimește și cucerește locul prin această retorică brutalista, Alexandru Dascăl înfruntă lumea exterioară printr-o remodelare magistrală a celei interioare.
Lucrările lui Augustin Răzvan imaginează însă construcții ce devin simboluri ale acestui control iluzoriu asupra unei forțe ce, în esența sa, nu poate fi stăpânită. Căutând protecție și siguranță, omul creează refugii artificiale, uitând că actul de creație nu va putea fi nicicând un act de completă dominare, ci doar o încercare de a se diferenția, de a-și construi o lume proprie, însă într-un context în care natura rămâne un partener tăcut, invizibil dar omniprezent. Astfel, portetele blocurilor de beton ce poartă mesajul vicisitudinilor naturii dar mai ales al istoriei – vorbesc despre un limbaj tăcut al devenirii, dar adâncesc și falia dintre om și mediul său.
De fluxurile intime ale miezului uman și de transfigurările sale în logosul discursului sculptural este interesată și Ana Petrovici. Cu alte cuvinte, avem de-a face de data aceasta cu o artistă ce privește obiectul artistic ca pe un organism într-o relație la fel de coerentă și reconfortantă cu valurile propriului corp aflate de altfel într-o perfectă solidaritate estetică. Politicile corpului transformă poezia senzațiilor în recipiente vizuale, râvna în realitate palpabilă, o realitate mult mai complexă decât ideile preconstruite și ficțiunile normative. Astfel, printr-o explorare autoreflexivă, artista abordează spectralitatea conceptului de sine și alter, intimitatea și fluiditatea genurilor, într-o mecanică în care corpul devine un câmp de luptă al ideologiilor.
Prin creație, omul își găsește sensul sau atenuează acel sentiment de gol interior în fața nevăzutului, mereu infinit, arta devenind astfel un spațiu al dialogului constant și al transformării reciproce între om și natura sa. De fapt, în acest dans între separare și reîntoarcere la natură, omul trăiește paradoxul unei condiții ambigue: este atât subjugat de natura care îl definește, cât și agentul unei lumi pe care încearcă să o controleze, să o modeleze în conformitate cu dorințele sale. Chiar și în momentul în care își impune propria viziune asupra lumii, creatorul nu poate scăpa de dinamica naturii care îi modelează profund gândirea, inspirația și actul creativ. Acest dialog, reflectat în artă devine un proces de negociere continuă. Cu fiecare lucrare din această expoziție putem înțelege mai bine acest limbaj tăcut al devenirii în care creația nu este un produs finit ci o o perpetuă reîntoarcere la origini”.
