Aniversatul zilei: Cum făcea Manet economie de muze

În această zi de 23 ianuarie, când îl sărbătorim pe Édouard Manet, nu putem să nu vorbim despre femeia care i-a marcat cariera și a devenit simbolul modernității în artă: Victorine Meurent. Cea care a fost muză reciclată cu talent în cele mai frumoase și mai controversate dintre lucrările artistului. Cea care a știut să îi ofere de fiecare dată o altă personalitate de explorat.

O întâlnire care a schimbat istoria artei

Povestea lor începe într-o dimineață din 1862, pe străzile Parisului, când Manet a observat-o pe tânăra roșcată traversând Place de la Concorde. Ceea ce l-a frapat instant a fost postura ei demnă și privirea directă, fără complexe, exact atitudinea de care avea nevoie pentru a-și pune pe pânze viziunea sa artistică sfidătoare.

În cercurile artistice pariziene, Victorine era cunoscută sub porecla „La Crevette” (Crevetele) din cauza staturii sale mici și a părului roșcat. Deși ar putea părea o poreclă jignitoare, ea o purta cu mândrie, transformând-o într-un fel de marcă personală. Artista Berthe Morisot nota în jurnalul său că Victorine „avea ceva din vitalitatea și strălucirea unui crevete proaspăt, mereu în mișcare, mereu gata să sară în următoarea aventură artistică”. Această poreclă a devenit atât de cunoscută încât unii critici de artă o foloseau în recenziile lor, deși nu întotdeauna cu intenții binevoitoare.

La momentul întâlnirii cu Manet, Victorine avea doar 18 ani și lucra ca vânzătoare într-un magazin de umbrele. Provenea dintr-o familie modestă de artizani, tatăl ei fiind gravor de metale prețioase. Puțini știau că tânăra avea și ea înclinații artistice – lua lecții de chitară și visa să devină pictoriță. Această latură sensibilă a personalității ei a făcut-o să înțeleagă perfect intențiile artistice ale lui Manet.

Trei capodopere, un singur personaj

Prima lor colaborare a fost pentru „Cântăreața de stradă”, dar adevăratul șoc avea să vină cu „Dejunul în iarbă” (1863). Pictura înfățișa doi bărbați îmbrăcați elegant, stând pe iarbă alături de o Victorine complet goală, care privea provocator spre spectator. În fundal, o altă femeie, parțial îmbrăcată, se scălda într-un pârâu. Contextul burghez al scenei și contrastul dintre bărbații îmbrăcați și femeia nudă au șocat publicul.

Deși inspirată din „Concertul pastoral” al lui Giorgione, Manet a transformat alegoria renascentistă într-o scenă șocant de realistă pentru secolul în care a fost creată. Publicul a fost scandalizat nu doar de nuditate, ci și de sugestia că femeia din tablou ar putea fi o prostituată care lua prânzul cu clienții ei în Bois de Boulogne, pădurea-bordel de la marginea Parisului.

Dar „Olympia” (1865) a dus scandalul la cote și mai înalte. Victorine apărea ca o curtezană modernă, întinsă pe un pat, cu o servitoare de culoare care îi aducea flori. Poziția ei era inspirată din Venus din Urbino a lui Titian, dar Manet a eliminat orice pretext mitologic. Pantoful care atârnă neglijent de picior, colierul negru de la gât, și mai ales privirea directă, aproape sfidătoare, au fost considerate profund șocante. Criticii au fost nemiloși, numind pictura „indecentă” și „vulgară”. Ironic, exact această controversă a contribuit la celebritatea lucrării.

„Le Chemin de fer” (Calea ferată, 1873) marchează o schimbare în relația artistică dintre Manet și muza lui preferată. De data aceasta, Victorine apare complet îmbrăcată, într-o postură contemplativă, ținând în mâini o carte și un cățeluș adormit, în timp ce în fundal se văd norii de abur de la trenurile gării Saint-Lazare. Contrastul dintre rochia ei elegantă albastră și fumul industrial face din tablou un comentariu subtil despre modernitatea Parisului.

Dincolo de scandal

Un aspect mai puțin cunoscut (și foarte puțin crezut de contemporani) este că relația dintre Manet și Victorine era strict profesională. Artistul era căsătorit cu Suzanne Leenhoff și, deși societatea bârfea, nu există nicio dovadă a unei relații romantice între Manet și modelul său. Victorine însăși spunea că Manet a fost întotdeauna un gentleman și a tratat-o cu respect.

Poate și datorită faptului că Victorine nu era doar un model pasiv. Discuta cu Manet despre artă, îi împărtășea opiniile și chiar îl provoca uneori. Într-o scrisoare către prietenul său Antonin Proust, Manet nota: „Mademoiselle Victorine înțelege mai bine decât mulți critici ce încerc să fac. Are instinct pentru artă și o inteligență naturală care mă uimește mereu.”

O viață dedicată artei

După „Le Chemin de fer”, Victorine s-a dedicat propriei cariere artistice. A reușit chiar să expună la Salonul de la Paris din 1876 și din anii următori, chiar dacă succesul ei nu s-a ridicat niciodată la nivelul mentorului său. A continuat să picteze până în ultimii ani ai vieții, câștigându-și existența suplimentar din lecții de chitară și modelaj.

Victorine a trăit până în 1927, ajungând la 83 de ani. În ultimii ei ani, când jurnaliștii o întrebau despre scandalurile din tinerețe, răspundea cu un zâmbet: „Nu am făcut nimic rău. Am pozat pentru artă, și arta a câștigat în final.”

Criticul de artă Theodore Duret a surprins cel mai bine esența ei: „În Victorine, Manet a găsit nu doar un model, ci un spirit îndrăzneț care a înțeles că arta adevărată trebuie să spargă convențiile. Fără ea, poate că revoluția în artă ar fi întârziat cu o generație.”