Artiștii „degenerați” interziși de naziști, expuşi prima dată în Franța

O expoziție de aproximativ șaizeci de picturi și sculpturi de artă modernă desemnate de regimul lui Hitler drept artă „degenerată”, vor fi văzute pentru prima dată în Franţa.

Kandinsky, Kokoschka, Otto Dix, Paul Klee, Van Gogh, Chagall și Picasso, pentru a numi doar câțiva dintre cei mai cunoscuți, se numără printre artiștii alungați de regimul nazist și reuniți la Hôtel Salé în această retrospectivă, expusă până în 25 mai.

Numele expoziţiei vine de la cea organizată de naziști la München în 1937, la patru ani după venirea lui Hitler la putere: „Entartete Kunst” („Arta degenerată” în germană).

Douăzeci și șase de lucrări expuse la Muzeul Picasso se numără printre cele aproximativ 700 de picturi, sculpturi și desene expuse sub acest titlu degradant. După ce a vizitat această expoziție, artista vizuală germană Hannah Höch a scris în jurnalul său: „Există o mulțime de fețe închise și se simte, de asemenea, multă opoziție”. În anii 1920, ea a participat la mișcarea Dada, detestată de naziști.

În prima sală a Muzeului Picasso, masca de pe coperta catalogului acestei expoziții a memoriei sinistre pare să privească fix peretele din fața sa, acoperit cu nume. Sunt scrise aici numele a peste 1.400 de artiști care au fost defăimați, insultați, concediați din posturile lor didactice, cărora li s-a interzis să lucreze, forțați să se exileze, deportați și, în unele cazuri, asasinați de naziști. Atunci când naziștii prezentau lucrările lor în expoziții itinerante, le numeau „cabinetul ororilor”.

Fragmente din patru sculpturi pot fi admirate aici. „Le credeam pierdute”, explică curatorul expoziției, Johan Popelard. „Ele provin din săpăturile efectuate la Berlin în 2010 pe locul unei viitoare linii de metrou. Acestea au fost îngropate sub moloz după bombardarea Berlinului în 1944. Curatorul patrimoniului le descrie drept „o redescoperire fortuită și miraculoasă”. Una dintre aceste sculpturi din teracotă, realizată de artistul german Emy Roeder, reprezenta o femeie însărcinată. Doar chipul ei frumos a fost cruțat.

Curatorii muzeelor germane aveau gusturi bune. Înainte de venirea național-socialismului la putere, aceștia au achiziționat numeroase lucrări ale artiștilor avangardiști, în special Henri Matisse și Pablo Picasso. Specialiștii estimează că, între 1933 și sfârșitul războiului, în 1945, mai mult de 20.000 de piese au fost scoase din aceste colecții, iar aproximativ 5.000 au fost pur și simplu distruse. „Ele au fost manipulate greșit, expuse, înrămate, depozitate și vândute”, spune Johan Popelard.

În a doua sală a expoziției, calitatea așa-numitei arte „degenerate” este evidentă. Această sală mare reunește unele dintre capodoperele care au supraviețuit epurării, în special „Metropolis” a germanului George Grosz, unul dintre liderii mișcării Dada, și „Rue de Berlin” a pictorului expresionist Ernst Ludwig Kirchner. „Este o precipitare a ceea ce a fost prezentat la München în 1937”, explică curatorul.

Imaginile de arhivă proiectate pe un ecran dezvăluie estetica promovată de regimul nazist: revenirea la o anumită formă de academism, glorificarea Führerului și a „purității” poporului german, precum și marile parade care semănau cu marile ceremonii. Urmează alte imagini, care prezintă interiorul expoziției din 1937, despre care se spune că a primit aproape 2 milioane de vizitatori.

O altă sală, luminată de tabloul „L’Arlésienne” de Vincent Van Gogh din 1888, este dedicată dezvoltării conceptului de degenerare în Europa. Acesta a apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a crescut în putere pe parcursul secolului al XIX-lea, înainte de a se cristaliza în ideologia național-socialismului în anii 1920 și 1930.

Panica biologică

Potrivit lui Johan Popelard, ideea de degenerare poate fi rezumată la „o formă de panică biologică care a cuprins mințile europene atunci când s-a descoperit că ființa umană nu era stabilă, ci în continuă evoluție”. Unii au început să viseze la un om „augmentat”, la un supraom, dar alții se temeau de o regresie rapidă către bestialitate, prostie și boală. O serie de medici au adoptat termenul de degenerare, care a fost ulterior importat în domeniul criticii de artă.

Într-o vitrină, o carte de Camille Mauclair intitulată „Les Métèques contre l’art français”. Pe panoul cu imagini, lucrări considerate de naziști drept „stigmate” ale unei forme de boală mintală, în special isterie și melancolie. Pentru naziști, ruptura cu academismul în rândul artiștilor de avangardă era interpretată ca o patologie. Regimul se temea că, privind aceste opere, publicul va fi „contaminat” și că degenerarea se va răspândi ca o molimă în întreaga societate. În mintea lor bolnavă, campaniile de denigrare și persecutare a artei moderne erau asemănătoare unor campanii de sănătate publică menite să stopeze o epidemie.

Un pastel de Picasso datând din anii 1920, prezentat în expoziție, a fost folosit pentru a ilustra o carte a arhitectului german Paul Schultze-Naumburg: „Art and Race”. În ciuda stilului său destul de clasic, acesta a văzut în desen un simptom al bolii mintale a artistului spaniol, comparându-l cu o fotografie a unui pacient cu membrele deformate. Acest Picasso a aparținut negustorului de artă Paul Rosenberg, bunicul jurnalistei Anne Sinclair. Confiscat în 1940 din cauza originilor sale evreiești, acesta i-a fost restituit în 1945.

Sala dedicată vânătorii de artiști evrei și a operelor lor, intitulată „Rasă și puritate”, este, de asemenea, foarte instructivă. Aceasta găzduiește o superbă pictură a lui Marc Chagall intitulată „La Prise”. Datat 1923-1926, acest portret a fost achiziționat de un muzeu din Mannheim în 1928. Acesta înfățișează un rabin care își vinde sufletul Satanei pentru un vârf de cuțit de tutun. Aflăm că, încă din 1933, acest tablou, în nuanțe de verde și galben, a fost târât pe străzile orașului cu inscripția: „Voi, cei care plătiți taxe, ar trebui să știți unde vă sunt cheltuiți banii”. De asemenea, a fost prezentată într-o expoziție intitulată „Imagini ale bolșevismului cultural” și, desigur, la München în 1937

Comerțul cu artă „degenerată”

Expoziția se încheie cu povestea vânzărilor organizate de naziști pentru a face bani din unele dintre operele confiscate. Această idee a fost dezvoltată în 1937 de Joseph Goebbels, ministrul propagandei din Reich. A fost înființată o comisie pentru a selecta lucrări din muzeele germane care ar putea fi „utilizate la nivel internațional”. Pentru a deprecia arta modernă, prețurile stabilite erau mult mai mici decât valoarea reală a operelor. Naziștii au autorizat patru dealeri, printre care Hildebrand Gurlitt, tatăl lui Cornelius Gurlitt.

O vânzare a fost organizată la Lucerna, Elveția, la 30 iunie 1939, în colaborare cu galeria negustorului de artă Theodor Fischer. Au fost implicate o sută douăzeci și cinci de lucrări, inclusiv patru picturi de Picasso provenind din colecții publice germane. Una dintre acestea, „La Famille Soler”, o pânză foarte mare pictată în 1903, care închide expoziția, a fost cumpărată de orașul Liège. Aceste vânzări au provocat două tipuri de reacții. Unii, precum marele colecționar Solomon Guggenheim, au considerat că achiziționarea acestor opere le va salva de la distrugere și va sprijini artiștii interziși. Alții au pledat pentru un boicot pentru a evita să contribuie la finanțarea regimului lui Hitler. Aceasta a fost poziția celebrului critic de artă Paul Westheim. El a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a convinge muzeele și colecționarii să nu ia parte la acest comerț rușinos din oportunism.