Bora Baboci și Vlad Nancă, inspirați de Casa Storck, la Suprainfinit
Artiștii Bora Baboci și Vlad Nancă expun la galeria bucureșteană Suprainfinit, până pe 24 iunie, o serie de lucrări sub titlul „The Horizontal Wall”.
Expoziția curatoriată de Mihnea Mircan a pornit de la interesul comun al artiștilor pentru arhitectură „ca extensie a corpului și organizare a simțurilor” și a luat model mental și titlul după o practică vernaculară din întregul bazin mediteranean: construcția unor ziduri orizontale, care funcționează drept bariere, păzind trecerea dintre casă ori grădină și tărâmul de dincolo.
„Conversația artiștilor se învârte în jurul acestei membrane arhitecturale – orientată orizontal pentru a acorda realitate chiar domeniului pe care îl face impermeabil, prezențelor pe care le exclude –, extrapolată de artiști precum un simptom și o condiție”, spune curatorul. „Luând peretele orizontal ca o graniță ontologică și corporală, Baboci și Nancă totodată îl re-imaginează drept o condiție anacronică a arhitecturii: o practică modernă care neagă ficțiunea și respinge superstiția, care construiește grile raționale pentru a încercui individualități definite politic, negată la rândul ei atunci când corpul și sinele refuză ori rezistă la această constrângere”.
Instalații de apă din Albania și arhitectura franceză din secolele XVII și XVIII
O parte din contribuția Borei Baboci se inspiră din arhitectura instalațiilor de apă în două orașe din nordul și sudul Albaniei, importante în biografia artistei. Figurile definite vag în lucrările lui Vlad Nancă, prefigurate în rupturi ale ritmului și ordinii arhitecturale, dramatizează schimbul dintre matrici corporale și spațiale: mulajul unei mâini stă pe un perete de faianță care funcționează ca o coloană vertebrală pentru corpul absent, în timp ce o figură schematică extrasă dintr-un desen arhitectural, unde ar servi drept indice pentru un utilizator generic,
este totodată mărită și făcută să țâșnească, ca un semn de exclamare la scară umană, din materialitatea peretelui pe care îl fracturează în impulsul său interjecțional.
Preocuparea față de dublare care apare în lucrările Borei Baboci revine în coloanele îngemănate ale lui Nancă: un motiv ornamental în arhitectura franceză din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, deplâns de Quatremère de Quincy ca un pas spre viciu și spre decorație superfluă. Încadrate ca niște artefacte, private de vreo logică constructivă și susținând doar propria lor asemănare, cuplul de coloane funcționează ca niște mânere prin care ar putea fi prinsă și făcută vizibilă o altă scară, părți dintr-un mecanism în care perspective opuse pivotează și se îmbină, mai explică Mircan.
Multe dintre conversațiile premergătoare proiectului au avut loc la Muzeul Storck, unde artiștii au discutat legăturile dintre casa memorială și practicile sculpturale sau picturale ale celor care au proiectat și locuit edificiul. Urma acestei clădiri idiosincratice și a rolului ei formativ pentru proiectul prezentat aici este păstrată ca un fel de efigie în expoziție: pictorul Andrei Nuțu a fost comisionat să reproducă o fotografie, dintr-o carte veche de istoria artei, a portretului pictoriței Ceciliei Cuțescu-Storck, făcut de soțul ei, sculptorul Frederic Storck. Reproducerea granulară arată portretul artistei din profil, accentuând distincția dintre fizionomia clară și marmura clocotindă parcă din care apare. Aici, profilul scurtcircuitează spațiul dintre moduri de reprezentare, ca o fantomă ce migrează între și prin diferite medii, sau ca un tremur de lumină în căutarea unui ecran pe care să se proiecteze, conchide Mihnea Mircan.
