Cele mai mari tablouri de la Luvru

Un episod biblic, o încoronare, crime și un naufragiu sunt subiectele celor mai mari tablouri din Muzeul Luvru de la Paris. Paolo Veronese, Jacques-Louis David, Antoine-Jean Baron Gros,  Théodore Géricault și Eugène Delacroix le semnează, iar valoarea artistică și istorică a lucrărilor completează perspectiva pe care o oferă vizitatorilor asupra unor evenimente din istorie. Curatorial face top 5.

„Les Noces de Cana”

În Aripa Denon, Sala Gioconda, se află cel mai mare tablou din Muzeul Luvru: „Les Noces de Cana”, de Paolo Veronese. Uleiul pe pânză are 6,77 metri înălțime și 9,94 metri lățime.

Lucrarea impresionantă a fost pictată în 1562-1563 pentru refectoriul călugărilor benedictini de la San Giorgio Maggiore din Veneția și tranportată la Luvru în 1798.

Potrivit Bibliei, Iisus a fost invitat la petrecerea de nuntă din Cana, în Galileea, unde a făcut primul său miracol, preschimbând apa în vin, prefigurând Eucaristia. Acest episod biblic este transpus într-o fastuoasă nuntă de secol XVI în Veneția, într-un décor teatral care îmbină sacrul cu profanul.

Tabloul a fost restaurant între 1989 și 1992.

Încoronarea împăratului Napoleon

„Le Couronnement de l’empereur Napoléon Ier et de l’impératrice Joséphine dans la cathédrale Notre-Dame de Paris, le 2 décembre 1804”, de Jacques-Louis David, este o altă capodoperă impresionantă a celui mai mare muzeu din lume.

Această pictură, cea mai mare din colecția Luvrului după „Noces de Cana” a lui Veronese, imortalizează unul dintre cele mai celebre evenimente din istoria politică a Europei moderne. Scena se desfășoară pe 2 decembrie 1804, la începutul după-amiezii, în corul catedralei Notre-Dame din Paris. Împăratul Napoleon, după ce s-a încoronat singur, urmează să așeze coroana pe capul soției sale, Joséphine.

Cu o înălțime de 6,91 metri și 9,79 metri lățime, tabloul a fost comandat de împăratul Napoleon I cu trei luni înainte de ceremoniile de încoronare, fără a se specifica o destinație anume. Realizat în doi ani de David cu ajutorul a doi asistenți și plătit cu suma totală de 65.000 de franci, tabloul a fost finalizat la sfârșitul anului 1807 și prezentat pentru prima dată publicului la Muzeul Luvru în februarie 1808. Expus temporar de încă două ori la Luvru în perioada Primului Imperiu, opera a putut fi admirată ulterior, la cerere, în atelierul parizian al lui David, până în 1815.

„Bonaparte visitant les pestiférés de Jaffa”

„Bonaparte visitant les pestiférés de Jaffa” (11 mars 1799), de Antoine-Jean Baron Gros, are o înălțime de 5,23 metri; înălțime cu ramă – 5,69 m; lățime – 7,15 metri; lățime cu ramă – 7,57 metri.

Tabloul a fost comandat de Ministerul de Interne, la inițiativa primului consul Napoleon Bonaparte și pictat de artist în atelierul său de la Jeu de Paume, din Versailles. A fost expus la Paris, la Salonul din 1804, fiind plătit cu 16.000 de franci în 1805.

„Le radeau de la Méduse”

„Le radeau de la Méduse”, de Théodore Géricault, a fost creat în 1818-1819, cu o înălțime de 4,91 de metri și 7,16 metri lățime.

Fregata „La Méduse”, având la bord patru sute de oameni – marinari, soldați și pasageri civili -, trebuia să se îndrepte spre Saint-Louis, în Senegal. Nu a ajuns însă niciodată la destinație, deoarece a eșuat pe 2 iulie 1816 în Bancul Arguin, un mare banc de nisip subacvatic situat în largul coastelor senegaleze. Nefiind în măsură să elibereze nava, membrii echipajului au construit o plută din resturile fregatei. O sută cincizeci de persoane s-au urcat la bordul acestei ambarcațiuni improvizate.

Pluta trebuia să fie remorcată până la țărm de bărcile conduse de căpitan, dar, deoarece frânghiile care le legau au fost tăiate, doar bărcile au ajuns la țărm, lăsând în urmă pluta. După douăsprezece zile de derivă sub un soare dogoritor, pluta mai număra doar cincisprezece supraviețuitori. Atunci a fost zărită de brigada „Argus”, trimisă în căutarea ei.

„Mort de Sardanapale”

„Mort de Sardanapale”, de Eugène Delacroix, are o înălțime de 3,92 de metri și lățime de 4,96 metri.

Tabloul a fost pictat de Eugène Delacroix în a doua jumătate a anului 1827 și expus la Salonul de la Paris, între februarie și aprilie 1828. Pictorul nu a reușit atunci să-l vândă și l-a păstrat timp de optsprezece ani în succesivele sale ateliere pariziene. În 1846, un colecționar particular, Daniel David Wilson, i-l cumpără la prețul de 6.000 de franci. Tabloul își schimbă apoi proprietarii de cel puțin cinci ori; ultimul dintre aceștia, Raphaël Vitta, îl vinde în 1921 Muzeului Luvru pentru 700.000 de franci.

Pictată la Paris în al doilea semestru al anului 1827, pe o „pânză groasă de cincisprezece picioare pe douăsprezece” (aproximativ 490 x 390 cm) furnizată de casa Haro (factură din 12 iulie 1827); admisă de juriul Salonului din 1827-1828 în cadrul ședinței din 14 ianuarie 1828.

„Revoltații l-au asediat în palatul său… Întins pe un pat somptuos, în vârful unui imens rug de foc, Sardanapal le-a poruncit eunucilor și ofițerilor de la palat să-i măcelărească soțiile, pajii, până și caii și câinii săi preferați; niciunul dintre obiectele care îi serviseră plăcerilor nu trebuia să-i supraviețuiască… Aïscheh, o femeie din Regatul greco-bactrian, nu a vrut să accepte ca un sclav să-i ia viața și s-a spânzurat singură de coloanele care susțineau bolta… Baleah, paharnicul lui Sardanapal, a dat în cele din urmă foc rugului și s-a aruncat și el în flăcări”.

Credit: Muzeul Luvru, 2026, curatorial