Debut solo Liviu Alexa –  Olimpiada de iarnă a caracatițelor amputate sau Cina cea de taină la ceas de lockdown

„Noi suntem Apocalipsa” reprezintă prima expoziție solo a jurnalistului Liviu Alexa, o incursiune surprinzătoare a unui ziarist, analist, autor în pictura neo-expresionistă. Expoziția de la Muzeul de Artă Cluj-Napoca scoate la iveală o altă față a unui om cunoscut publicului pentru subiecte jurnalistice incomode, pentru postura politică și substack-ul „Strict Secret”.

Expoziția, curatoriată de Dan Breaz și organizată cu sprijinul Consiliului Județean Cluj, adună un număr semnificativ de lucrări care explorează în cheie originală teme apocaliptice personale prin intermediul unei picturi figurative brutale, violente cromatic, cu accente de compoziție care pot fi facil încadrate ca “îndrăznețe”. Vernisajul a avut loc în 12 februarie, în prezența prof. univ. dr. Lucian Nastasă-Kovács, managerul muzeului și a prof. univ. dr. Ioan Sbârciu.

No, non lo fanno „per…”, lo fanno „per!”

Titlul expoziției, „Noi suntem Apocalipsa”, nu este o declarație abstractă, ci o cheie efectivă de lectură pentru întreaga serie. Alexa pare că așterne pe pânze o apocalipsă interioară, cea pe care în fond fiecare o poartă în sine și nu are curajul să o devoaleze. Autorul rupe însă barierele, transformând anxietățile personale în teme colective și în narațiuni vizuale incomode.

Lucrările sale operează la granița dintre figurativ și fantastic, între realismul frust și un univers fantastic eliberator. Limbajul lui Liviu Alexa nu caută să placă. Lucrările sale strigă, arată cu degetul, acuză, își asumă diformitatea și grotescul ca formă de onestitate.

Pânzele expuse poartă titluri la fel de evocatoare și provocatoare: „Coșmar cu regele care și-a pierdut pisica (Nightmare of the King Who Lost His Cat)”, „New show in town: LIVE angelification”, „Iuda e ocupat astăzi (Judas is busy today)”, „Madonna dell”Emoji, protettrice dei Polpi (Sfânta Emojiului, ocrotitoarea caracatițelor)”.

Fiecare lucrare construiește un univers narativ propriu, dar supus ideii unificatoare de judecată fără menajamente. Universul lui Liviu Alexa este populat de personaje hibride și voit alienate – regi decăzuți, monștri domesticiți, îngeri adaptați la mediu, apostoli în online. Culorile sunt îndrăznețe, pe alocuri agresive; negrul și brunul care ocupă spații mari sunt “sparte” de nuanțe de roșu incandescent, galben otrăvit, violet violent, toate aplicate curajos, aproape disprețuitor, într-o manieră care trădează urgență expresivă mai degrabă decât o preocupare pentru finisajul cuminte și decorativ.

“Tu stai servendo, però non sei un servo”

Liviu Alexa este o figură atipică în peisajul media românesc. Și adoră să hrănească percepția publică de “băiat rău”. Însă arta sa literară (și acum și cea vizuală) ne arată și altceva. Alexa cultivă o fascinație pentru literatură, călătorii în adidași galbeni sau prin codrii minții, filosofie, poezie și cultură pop. Substackul său alternează între analize politice, eseuri despre film și literatură, reflecții personale despre paternitate, nostalgie și viață. Și reușește cumva să alterneze cu miez și haz texte despre prostituate și pupat în fund cu nostalgiile teribile din Cinema Paradiso.

Tocmai acest vârtej de idei și sentimente se reflectă și în pictura sa. Alexa nu pictează din pornirea ornamentală de a fi etichetat “artist”, ci probabil din nevoia de a exorciza demoni interiori foarte vizuali și de a da formă unor stări pe care cuvintele nu le pot cuprinde complet. Vom avea prilejul să ne dumirim la următoarele expoziții, care cu siguranță nu vor întârzia să apară.

Liviu Alexa declară în scris că refuză să fie plăcut, un soi de Titanic Vals pe simeze. Nu reușește în totalitate, pentru că grotescul pe care și-l propune este îmbogățit cu umor fin și atitudine înțelegătoare față de păcatele modernității. Simpla raportare extatică a autorului la capodopera lui Roberto Benini, La Vita e Bella, ne arată că dincolo de cuvintele colțuroase se ascunde un artist sensibil, chiar romantic.

Liviu Alexa vinde scump în mod programatic, poate din cauză că ne propune o artă a vulnerabilității masculine expuse fără prea multe filtre. Iar acesta este în sine un act de curaj.