Fluxus Art – Istorie, caracteristici și artiști

Fluxus Art nu arată deloc ca un curent artistic din manual. Mai degrabă seamănă cu un experiment continuu: artiști, muzicieni, poeți și designeri care, în anii ’60 – ’70, au decis că arta poate fi și un joc, și un protest, și o știre de ultimă oră despre felul în care trăim. În loc de tablouri cuminți pe perete, Fluxus aduce concerte în care sunt dezmembrate piane, sunt gătite salate uriașe pe scenă, apar cutii pline cu obiecte aparent banale și instrucțiuni poetice care transformă gesturile de zi cu zi în manifestare artistică.

Despre Fluxus Art

Fluxus Art este expresia activității unei întregi comunități internaționale și interdisciplinare de artiști, compozitori, designeri și poeți, prolifică mai ales în perioada 1960 – 1970. Mișcarea a fost coordonată în mare parte de George Maciunas, care a propus chiar un Manifest Fluxus în 1963. Spiritul comun al artiștilor este dat de tendințele anti-artă, umor, experimente și amestecul deliberat dintre artă și viața de zi cu zi.

Ce este Fluxus Art

Fluxus Art înseamnă, în esență, „intermedia”, o abordare inedită, cu lucrări care nu stau cuminți într-o singură categorie, ci combină muzica, textul, imaginea, performance-ul și obiectul într-un singur gest artistic. Termenul „intermedia” a fost propus de artistul Dick Higgins pentru a descrie acest spațiu fluid dintre medii.

Fluxus încurajează un „do-it-yourself aesthetic”, din care rezultă lucrări simple, realizate cu materiale de la îndemână, anti-comercialism și neîncredere în piața de artă ca arbitru suprem al valorii. Experiența, situația, interacțiunea cu publicul sunt considerate mai presus de contează obiectul unic și prețios, prezentat în galerii și expoziții.

Perioada Fluxus Art

Rădăcinile Fluxus se află în cursurile de compoziție experimentală ale lui John Cage, ținute la New School în New York, între 1957 și 1959, unde viitori membri Fluxus – George Brecht, Dick Higgins, Jackson Mac Low – au explorat ideea de aleatoriu și rezultat variabil în artă.

Primele festivaluri Fluxus majore au loc în Europa, la Wiesbaden, Amsterdam, Copenhaga și alte orașe, în 1962 – 1963, cu performance-uri șocante pentru publicul vremii. Maciunas organizează apoi Fluxus ca o rețea globală de artiști, cu activitate intensă până la moartea lui, în 1978. După acest moment, mulți istorici vorbesc despre Fluxus la trecut, dar practici și evenimente „post-Fluxus” continuă până azi.

Caracteristicile Fluxus Art

Fluxus Art poate fi identificat prin câteva trăsături-cheie:

• Intermedia – lucrări la granița dintre muzică, text, film, obiect, performance
• Do-it-yourself – materiale simple, la îndemână, producții ieftine, multiplicabile
• Anti-artă și anti-comercialism – critică directă la adresa „artei înalte” și a pieței de artă, ironii la adresa muzeelor și fetișizării obiectului unic
• Accent pe proces, nu pe produs – important este actul (event-ul), nu rezultatul final
• Participarea publicului – spectatorii devin co-autori: taie haine, gustă salată, declanșează mașinării, poartă măști
• Umor, absurd, joc – giumbușlucuri conceptuale, glume vizuale, gesturi aparent ridicole care demontează solemnitatea artei
• Integrarea vieții de zi cu zi – mâncatul, mersul, tăiatul, curățenia devin material artistic.

Fluxus Art în artele vizuale

În zona vizuală, Fluxus Art se vede adesea în obiecte și kituri – mici cutii cu etichete tipărite, pline cu instrucțiuni, scoruri de performance, fotografii, obiecte ready-made, jocuri. Maciunas a numit aceste serii „Fluxus Editions”, gândite ca ediții ieftine, portabile, care să ducă arta experimentală în viața cotidiană.

Fluxkits precum „Water Yam”, de George Brecht, și cutiile lui Ben Vautier funcționează ca micro-arhive de idei: deschizi, citești un card, apeși un buton, scuturi o cutie. Obiectul este doar invitația, arta se întâmplă în gest, în joc, în reacția celui care îl folosește.

Fluxus Art în muzică și sound art

Deși nu seamănă deloc cu un concert clasic, muzica este o coloană vertebrală a Fluxus Art. John Cage, cu piesele sale bazate pe șansă și pe sunetele ambientale, este figura tutelară. Pentru el, tăcerea poate deveni muzică, iar zgomotele cotidiene pot înlocui orchestra.

La Monte Young, Nam June Paik și Dick Higgins au experimentat cu note susținute la nesfârșit instrumente pregătite, jucării muzicale, sunete ale mașinilor. Fluxus Art creează un univers sonor în care partitura este mai degrabă o idee, iar interpretarea, un teren liber pentru improvizație, accident și umor.

Fluxus Art în literatură și poezie

Fluxus se infiltrează și în cuvinte. „Event scores” – mici texte-instrucțiuni, de câteva rânduri – transformă limbajul în partitură pentru acțiuni: „Imaginează-ți o mie de sori pe cer în același timp. Lasă-i să strălucească timp de o oră. Apoi, lasă-i să se topească încet pe cer. Fă-ți un sandwich cu ton și mănâncă”, nota Yoko Ono în „Grapefruit”.

George Brecht, Emmett Williams, Alison Knowles și alți poeți Fluxus scriu coloane sonore, poezii, poeme-obiect. Textul este tratat ca material vizual și performativ, nu doar ca mesaj. Poate fi lipit pe cutii, imprimat pe etichete, rulat pe suluri sau transformat în joc de șah conceptual.

Fluxus Art în performance și intermedia

Fluxus explodează cel mai puternic în performance. Festivalurile de la Wiesbaden și alte orașe – cu piane dezmembrate, acțiuni absurde, gesturi repetitive – au uimit, amuzat sau enervat publicul german, surprins între râs, indignare și plictiseală declarată la televizor.

Alison Knowles gătește în „Make a Salad” pe scenă și servește audienței, transformând o rețetă într-un ritual comunitar. Yoko Ono oferă foarfeca publicului în „Cut Piece”, cedând controlul asupra propriului corp. Nam June Paik proiectează un film fără imagini în „Zen for Film”, invitând privitorul să devină conștient de timp, praf și imperfecțiunile peliculei.

Artiști celebri Fluxus Art

Iată câțiva dintre reprezentanții Fluxus Art care au fost admirați pentru îndrăzneala lor sau au fost blamați, disprețuiți și aspru criticați:

• George Maciunas (1931-1978): designer, istoric al avangardei și motor organizațional al mișcării, cel care inventează numele Fluxus. Scrie manifeste, desenează diagrame ale istoriei artei și concepe Fluxkits și Fluxus Editions, încercând să facă arta experimentală accesibilă, multiplicabilă, „la pachet”.
• John Cage (1912-1992): compozitorul care schimbă complet definiția muzicii, prin compoziție experimentalăm lucrările bazate pe tăcere, șansă și sunetele ambientale.
• Nam June Paik (1932-2006): pionier al video-art, pornește din muzica experimentală și ajunge să transforme televizoare în sculpturi și să creeze lucrări ca „Zen for Film”, în care filmul este redus la esență: lumină, timp și zgârieturi.
• Yoko Ono (n. 1933): artistă conceptuală și actriță, autoarea unor piese emblematice pentru Fluxus: „Cut Piece” sau „Grapefruit”, volum de instrucțiuni-poem. Lucrările ei pun în joc fragilitatea, vulnerabilitatea și capacitatea publicului de a colabora sau de a răni.
• George Brecht (1926-2008): chimist și artist, dezvoltă conceptul de „event score”: instrucțiuni minimale pentru acțiuni care pot fi reluate la nesfârșit în contexte diferite. „Drip Music” sau „Water Yam” sunt exemple perfecte de artă ca situație, nu ca obiect singular.

Lucrări celebre Fluxus Art

Am inclus câteva lucrări cu impact în epoca în care au fost prezentate, care alcătuiesc și azi studii de caz interesante în evoluția artei:

• Alison Knowles – „Make a Salad” (1962)

În această piesă, Knowles pregătește o salată uriașă în fața publicului, în ritmul muzicii, apoi o servește audienței. Gătitul devine performance, iar împărțirea mâncării – un gest comunitar. Arta este mai puțin obiect și mai mult experiență colectivă.

• Nam June Paik – „Zen for Film” (1964-1965)

Un film de circa 8 minute, proiectat ca un ecran alb, traversat doar de zgârieturi, praf și granulația peliculei. E un fel de „breaking news” despre tăcere și atenție. George Maciunas Foundation Inc.

• Yoko Ono – „Cut Piece” (1964-1966)

Ono stă așezată pe scenă, complet îmbrăcată și invită publicul să îi taie bucăți de îmbrăcăminte. Performance-ul vorbește despre vulnerabilitate, agresivitate latentă și raportul de putere dintre artist și public. De fiecare dată, reacțiile spectatorilor scriu o nouă versiune a lucrării.

• Ben Vautier – „Total Art Matchbox” (c. 1965)

O cutie de chibrituri pe care scrie: „folosește aceste chibrituri pentru a distruge toată arta – muzee, ready-made-uri, Pop-Art…”. Instrucțiunea este evident ironic-subversivă, dar pune în joc o idee radicală: dacă totul poate fi ars, unde se mută arta – în gest? în intenție? în imaginația celui care citește?

• Robert Filliou – „Optimistic Box No. 3”

O cutie de șah pliabilă poartă eticheta: „Cu atât mai bine dacă nu știi să joci șah”. Înăuntru, alt text: „nu-l vei imita pe Marcel Duchamp”. Lucrarea ironizează mitologia geniului avangardist și sugerează că nu ai nevoie de competență înaltă pentru a intra în jocul artei.

Concluzii

Fluxus Art nu reprezintă un stil ușor de recunoscut, ci o atitudine: libertatea de a transforma orice gest într-un mic eveniment artistic. Multe dintre reflexele culturale de azi – de la performance participativ și artă relațională, până la meme-uri, live-uri și proiecte colaborative online – reiau, conștient sau nu, lecțiile Fluxus: arta ca situație, ca joc, ca instrument de a repovesti lumea în timp real.

Fotografie principală: Cadru dintr-o recentă versiune „Make a Salad” a lui Alison Knowles