Giacometti, Nauman și Picasso, în „Corpul ca materie”

„The Body as Matter: Giacometti Nauman Picasso”, expoziție ce reunește trei artiști care au redefinit sculptura, este organizată de Gagosian Londra la Grosvenor Hill în perioada 6 iunie – 26 iulie.

Explorarea profundă a corpului uman și cum îl percepem caracterizează practicile sculpturale ale artiștilor Alberto Giacometti (1901 – 1966), Bruce Nauman (n. 1941) și Pablo Picasso (1881 – 1973), considerați figuri definitorii ale generațiilor din care fac parte.

Curatoriată de Richard Calvocoressi, aceasta este prima expoziție care îi aduce laolaltă pe cei trei, potrivit galeriei.

Ea cuprinde piese clasice, inclusiv „La femme enceinte I” (1950) și „Bras vertical” (1961), de Picasso, „La jambe” (1958) și „Grande tête” (1960), de Giacometti, și „Henry Moore Bound to Fail” (1967 – 1970) și „Model for Room with My Soul Left Out, Room That Does Not Care” (1984), de Nauman.

Cele mai experimentale lucrări ale lui Picasso

Pablo Picasso, pionier al cubismului, cunoscut mai ales pentru picturile, desenele și colajele sale, a realizat numeroase sculpturi, care se numără printre cele mai experimentale lucrări ale sale.

Spaniolul a sculptat în principal în două moduri distincte: modelarea lutului sau a ipsosului pentru a fi turnat în bronz și construirea sau asamblarea de forme din obiecte aruncate și materiale ieftine, cum ar fi tablă, lemn și carton. În lucrări de o ingeniozitate și originalitate uimitoare, dar și sugestive din punct de vedere erotic, Picasso a cercetat mijloace de manipulare a masei și a suprafeței pentru a încorpora perspective multiple într-un singur cap, membru sau figură.

Giacometti, deschizător de drumuri pentru artiștii contemporani

La Paris, în anii 1920, artistul elvețian Alberto Giacometti a fost influențat de suprarealism, ceea ce l-a încurajat să includă în sculpturi un sentiment de violență sexuală sau de amenințare pe care Nauman avea să-l preia mai târziu.

Sculpturile modelate și turnate ale lui Giacometti din perioada postbelică – fragile, foarte texturate și izbitor de alungite – s-au îndepărtat de convențiile sculpturii clasice pentru a evoca, în schimb, supraviețuitorii unor catastrofe umane sau naturale. Aceste reprezentări ale figurii fracturate și vulnerabile sau ale unor părți ale corpului par înghețate în mișcare, stârnind reflecții asupra mortalității. Concentrându-se aproape exclusiv pe corp, Giacometti a redus figura la esență, sfidând tradiția și deschizând calea artiștilor contemporani pentru a lua în considerare noi posibilități.

Nauman provoacă privitorul să își confrunte propriile limite fizice

Bruce Nauman își folosește adesea propriul corp ca subiect și încurajează privitorul să devină un participant implicat.

Începând cu anii 1960, artistul american a urmat o practică variată care se bazează pe inovațiile lui Picasso și Giacometti. Nauman produce lucrări în sculptură, performance, video și neon care provoacă privitorul să își confrunte propriile limite fizice și folosește acțiuni repetitive, jocuri lingvistice și imagini dure pentru a perturba percepția și gândirea.

El invocă prezența corporală, un ecou de la Giacometti, însă vizualizează condiția umană prin prisma culturii contemporane și a tehnologiei moderne. Lucrările lui Nauman necesită prezența fizică și angajamentul mental al privitorului pentru a le activa.

Foto: „La jambe” (c) Kunsthalle Basel