INTERVIU – Alexandra Sand, o prințesă normcore în mediu flamboaiant
Alexandra Sand, artistă vizuală care trăiește și lucrează în București și Paris, povestește într-un interviu acordat curatorial despre proiectul „Sauver la Princesse/ Salvați prințesa!”, performance al instalației de artă omonime gândit și pus în practică împreună cu Metodă Mesden.
Practica ei, axată pe video, performance art, instalație și desen, investighează identitatea, percepția și corporalitatea feminină. A fost bursieră la Villa Medici (2015 – 2016) și artist invitat la Academia Americană din Roma (2018). Este doctorand în filosofie la Universitatea din București și este reprezentată de galeria Hervé Bize din Nancy, Franța.
Sand și Mesden, obișnuiți să interpreteze jocuri ludice și adesea subversive, prezintă „Sauver la Princesse” la Romanian Design Week și la Bienala Art Encounters, în 17 și 18 mai, la Institutul Francez București, respectiv 31 mai și 1 iunie, la Muzeul Consumatorului Comunist din Timișoara. Accesul este liber, în limita locurilor disponibile.
La jumătatea drumului dintre o instalație de artă și o acțiune de performance art, ei au propus un singur motto: „Salvați prințesa!” – aluzie ironică la poveștile copilăriei, contestate astăzi, într-un moment în care relațiile dintre bărbați și femei sunt într-o continuă redefinire; dar și trimitere la jocurile video.
Performance-ul are trei protagoniști: o prințesă, un erou (avatar interpretat de Andrei Dinescu – muzician, cântăreț, actor) și jucătorul/ regizorul. „Sauver la Princesse”, produsă compania franceză Mesden Valley, este o acțiune performativă in situ, în care o „prințesă” contemporană, un „erou” ambiguu (interpretat de Andrei Dinescu) și un jucător invizibil evoluează într-un joc cu reguli fluide și roluri reversibile. Spectatorii sunt invitați nu doar să observe, ci și să interacționeze, devenind parte dintr-un univers ludic, plin de simboluri și inversări de perspectivă.
Metodă Mesden s-a născut în secolul XX într-o sală de jocuri. Fiul unei femei de serviciu dintr-o gară pariziană, și-a descoperit vocația pentru „teatrul adâncurilor” într-o vizită la mina de sare de la Turda. De câțiva ani, își invită publicul într-o grotă din Alpii italieni, unde creează spectacole între ritual religios și comedie burlescă. Colaborarea cu Alexandra Sand a început la un seminar despre hermeneutica cristalelor.
Andrei Dinescu este violonist, compozitor și performer. Format de maeștri precum Ion Voicu, a explorat stiluri variate – de la jazz și rock la muzică electronică și tradițională – și a colaborat cu artiști precum Rodion G.A. și Taraf de Haidouks. A fondat trupe ca Zebre, IMPEX și Steaua de Mare și este un reprezentant al mișcării „Proto Manele”. Prin proiectul „Shamanelism”, a creat cea mai mare arhivă digitală de muzică romani și compune muzică pentru teatru și film.
Alexandra Sand
Cum a început proiectul, de unde v-a venit ideea, cum s-a conturat?
Alexandra Sand: „Sauver la Princesse” este un proiect realizat de mine cu Metodă Mesden, care a început acum mulți ani, aș spune, cu prima noastră vizită la Institutul Francez din România, la București, pe vremea când ei organizau La résidence de poche (Rezidența de buzunar, n.r.).
Cam atunci a început toată ideea asta cu instalația site-specific. Pe lângă plăcerea amândurora de a activa în mediul artistic și cultural, ne mai leagă și pasiunea pentru filosofie. De aceea, pe fundal, apar niște întrebări. Merleau-Ponty, Gadamer și Heidegger și alții. Pentru că și eu și Metodă Mesden suntem foarte pasionati de filosofie și în principal de filosofie existențială, fenomenologia percepției și așa mai departe.
Și cum e transpusă filosofia în spectacolul vostru, în performance, în expoziție?
Alexandra Sand: „Sauver la Princesse” este o instalație in situ, care se întâmplă în apartamentul Rezidenței de buzunar din cadrul Institutului. Este o instalație interactivă, tocmai pentru că avem aceste activări, cum îmi place mie să le spun, și acțiuni de performance.
Avem două activări acum, în weekend, și ne mutăm la Timișoara, numai că la Timișoara, fiind site-specific, acolo avem alt loc și, automat, se schimbă puțin dinamica. Aici, la București, este mult mai intim, fiind un apartament în care chiar se locuiește, iar el este transformat total. Avem de la lucrări de artă plastică – desene pe hârtie, avem tempera pe hârtie, gravuri realizate în tehnică acvatintă și acvaforte.
Și acest spațiu transformat și design-ul, absolut orice fotografie sau imagine pe care o să o vedeți acolo, sunt realizate de mine și Metodă Mesden, adică nu este nimic furat sau preluat sau transformat, să zicem că ar fi o simulare. Este foarte personal și, totodată, într-o continuă mișcare. Îmi place să descriu spațiul acesta ca o deltă, care acumulează permanent sedimente. Așa și cu aceste zile în care am transformat locul, nicio reprezentație nu va fi la fel. Fiind performance art și fiind la granița fină dintre teatru, dans contemporan, nu este acțiunea aceea în care publicul vine, așteaptă să se întâmple, așteaptă punctul culminant și pleacă.
Cât durează tot performance-ul? La ce să se aștepte spectatorul?
Alexandra Sand: Două ore. Noi vrem să dăm foarte multă lejeritate publicului, să nu se simtă presat că nu a ajuns la timp și a pierdut povestea. Este o acțiune care se întâmplă în buclă. Dar nu va fi niciodată la fel și nici nu vrem să punem presiune pe public. Este foarte fluid, este un schimb continuu. Poți să pleci oricând, poți să te-ntorci mai târziu. În toate acțiunile mele de performance-art, pentru mine publicul este foarte important și este o acțiune relațională. Eu mă dăruiesc publicului prin acțiunea mea și prin prezența mea, și, la rândul lui, mi se dăruiește prin energia pe care o are prin simplu faptul că este acolo. Eu știu că este cu intenție faptul că cineva vine și participă la o acțiune de artă. Intenția pe care și-a pus-o în minte, faptul că își face pașii și este acolo, deja este o relație, se creează o legătură.
Mai exact, cum e antrenat spectatorul? Are un rol anume?
Alexandra Sand: Da, sunt și situații în care spectatorul poate fi integrat direct. Există un curs, un traseu fluid, încă de la intrare până la urcare în dormitorul prințesei, pentru că există parter și un etaj. Se creează un traseu, există și toalete – un loc dedicat publicului el cu sine, un loc în care poate să mediteze pentru că se întâmplă ceva acolo, iar cadrul este total transformat, nu este doar o simplă toaletă. Este un spațiu foarte închis în care va avea foarte, foarte multe surprize. Și, în funcție de cum se poziționează el în acea mică încăpere, percepția lui se va schimba.
Lucrările de artă sunt văzute pe parcurs?
Alexandra Sand: Totul are o legătură, este un traseu vizual, încă de la intrare publicul va ști exact ce are de făcut, ce să exploreze și cum să exploreze. Libertatea asta nu va fi îngrădită, pentru că tocmai asta este frumusetea în acest spațiu – nu te așezi pe un scaun și aștepți să se întâmple ceva. Îi dăm această libertate și această fluiditate. Publicul se integrează și își creează spațiul lui intim, chiar dacă se întâmplă pe câțiva centimetri pătrați.
Aici, tu ajungi și nefiind atât de precis și dată direcția te-așezi pe scaun și aștepți, se schimbă și există un amestec în spațiul acesta intim.
De ce o prințesă?
Alexandra Sand: Tocmai din ideea asta de a fi un pic transgresiv și subversiv legat de poveștile clasice, basme, în care întotdeauna există o prințesă care trebuie să fie salvată. Prințesa noastră este o prințesă normcore, care se raportează foarte mult la societatea de astăzi. Iar prin simplitatea existenței sale ca normcore, tot spațiul ei este cel care este plin de poveste, plin de simboluri, de elemente specifice unui basm, pe când ea este simplă. Oarecum se inversează povestea, tot accentul nu cade pe prințesă, ci cade pe mediul ei, pentru că este o raportare la societatea de astăzi, care este foarte încărcată de elemente, foarte rapidă, o societate în continuare foarte pop și foarte flamboiantă, dar prințesa rămâne acolo, oarecum în minimalismul ei. Iar faptul că am ales să fim normcore mi se pare că vorbește foarte bine despre generațiile de astăzi.
Ce faci tu în timpul acestui performance?
Alexandra Sand: Este un dialog continuu pe care îl am cu Andrei Dinescu, invitatul nostru în proiect, iar el se ocupă de tot mediul sonor. Toți trei lucrăm în direct. Este creativitate pe moment. Nu urmăm un scenariu anume. Nu putem să ne prefacem că suntem noi și trebuie să urmăm anumiți pași ca să fim noi.
Andrei se ocupă de muzică și va fi o legătură directă – eu răspund la ceea ce produce el, la sunetele pe care ele produce. Metodă Mesden intervine cu direcțiile sale un pic scenice, ca un regizor, care este oarecum ascuns în fundal, dar este foarte prezent, pentru că el este ca un narator ascuns în peșteră, iar la etaj e castelul prințesei, unde se întâmplă toată povestea de bal.
Cum va fi la Timișoara?
Alexandra Sand: Pentru că are loc la Muzeul Comunismului, se schimbă spațiul. Într-o acțiune de performance art, întotdeauna spațiul te va influența și în cadrul acțiunii, dar și ca artist de performance. Acolo avem scaune. Se întâmplă într-un loft, deci automat suntem un pic suspendați. Scaunele sunt fixe și, de data aceasta, publicul va fi cel care este în centru, iar noi gravităm cu spațiul pe care l-am transformat și cu prezența noastră. Schimbăm un pic percepția privitorilor. Odată ce au intrat acolo și participă, automat percepția lor de asta pe un scaun fix se va schimba. Nu vor relaționa.
„Sauver la Princesse” este foarte ludic. Încă din titlu, cu ideea de prințesă. Simplul cuvânt poate simboliza foarte mult.
Astăzi, „prințesă” are și sens peiorativ, voi cum ați îmbinat toate sensurile?
Alexandra Sand: Consider că am trecut prin toate, chiar am trecut prin toate, pentru că, de exemplu, picturile pe care eu le-am realizat sunt foarte sugestive apropo de subversivitatea aceasta pe care poți să o găsești în cuvânt. Lucrurile vor vorbi de la sine.
În schimb, avem și un tărâm foarte frumos, organic. Sunt foarte multe flori prezente în instalație. Cu siguranță va fi și la Timișoara, dar la București sunt foarte multe elemente organice prezente, iar acestea se regăsesc în toate elementele propuse. Fie că vorbim despre lucrurile de artă plastică, fie că vorbim despre tapetul care îmbracă tot apartamentul, veți observa că există foarte multe simbolistică.
Am creat acest model al tapetului și fiecare imagine din imagine reprezintă un colțișor. Spre exemplu, am luat un element decorativ din folclorul maramureșean și elemente decorative. Vom regăsi atât culorile specifice – verde aprins, roz și fucsia – și elemente organice pe care le-am surprins împreună cu Metodă Mesden în excursiile noastre.
Ați creat totul? Ce ați luat de-a gata?
Alexandra Sand: Da, am creat totul… mai puțin perlele care apar și sunt niște accidente frumoase. Inclusiv la ecleraj s-a lucrat foarte mult, s-a creat ca o constelație de lumini și LED-uri. Într-adevăr, aceste obiecte sunt cumpărate, dar tot conceptul și inclusiv programarea LED-urilor să funcționeze după un anumit impuls și să aibă un joc și el la rândul lui – să se oprească, să se aprinde când trebuie – inclusiv acela a fost pregătit de echipa Mesden.
În general, în timpul performance-ului, cum te influențează publicul?
Alexandra Sand: Întotdeauna vei avea surprize. Odată ce te expui atât de deschis și atât de aproape unui public, eși vulnerabil. Mie nu prea-mi place să am limitări și distanțări foarte mari. Mi se pare că rupe din schimbul de energie și colaborarea vizuală care pot exista.
Dacă este vorba despre o operă de artă, în mintea privitorului este setată o limită.
Pe când aici vezi o altă persoană, se mișcă, parcă ai fi tu, parcă ți-ai permite să te apropii mai mult, poate decât ar trebui. Și au fost situații în care am fost gâdilată sau situații în care privitorii se strâmbau, voiau să mă scoată din starea aceea. Și au fost și momente foarte plăcute în care oamenii au revenit. Știi că ei stau acolo o perioadă, pleacă, îi vezi că dispar, și după vreo jumătate de oră sau ceva, ei revin. Asta înseamnă că au căutat și caută mai mult. Sau au fost oameni care au stat inclusiv două ore continuu doar să privească, să vadă până unde, curioși se termină. Au fost oameni care au zis că pleacă după 10 minute pentru că a fost prea intens. Sunt tot felul de reacții pe care le primești. Sigur, avem oameni care observă foarte discret întreg procesul, pentru a nu ne fi afectată integritatea fizică.
Cât de mult țineți cont de feedback? Schimbați ceva în performance în funcție de răspunsul oamenilor?
Alexandra Sand: Categoric, pentru că întotdeauna am considerat că publicul va termina opera de artă în această acțiune relațională.
Având această libertate, sunt convinsă că vor apărea tot felul de tranziții și de aceea, plecând de la același concept, vom avea foarte multe elemente prezente aici și la Timișoara, cu mici diferențe. Dar, cu siguranță, raportul pe care o să-l avem cu ceea ce exprimăm în acțiunea de performance art va fi schimbat. Este o metamorfozare, o transformare continuă. Și vreau să se întâmple. Oricum va fi imposibil să zici că faci la fel.
După București, după Timișoara, când și unde va mai putea fi văzut „Sauver la Princesse”?
Alexandra Sand: Momentan nu avem programate alte reprezentații. Dar, cu siguranță, vor fi, pentru că noi întotdeauna căutăm spații nu neapărat neconvenționale, dar vrem să ieșim din zona de white cube.
Avem aici acest apartament de locuit, în care oamenii chiar au locuit și vor locui. La Timișoara este un spațiu neconvențional, dedicat teatrului și artei un pic mai underground.
Cu siguranță vor fi alte reprezentații. Nu știu dacă vor mai fi în România, pentru că noi ne-am dorit foarte mult să le activăm aici. Este un proiect franco-român și am avut întotdeauna sprijinul Institutului Francez și la Timișoara și la București. Ne-am dorit foarte mult să le activăm mai întâi aici, pentru că am descoperit împreună cu Metodă Mesden multe lucruri. Am avut recent și o rezidență de lucru la Amara, în Ialomita, o zonă în care te duci doar cu trimitele de la medic… un loc out of context, unde am descoperit foarte multe lucruri. Noi ne dorim să facem la un moment dat performance-ul acolo și în tot felul de locuri de felul ăsta. România a fost intenția noastră de la început.
Nu avem o dată confirmată, dar sigur să va întâmpla și în Franța.
