INTERVIU – Artistul Vlad Dragne, despre violența arhitecturală a Bucureștiului și ideologiile modelatoare

Artistul Vlad Dragne vorbește într-un interviu acordat curatorial despre violența arhitecturală a Bucureștiului și ideologiile care l-au modelat, pornind de la cercetarea lui transpusă în expoziția „Cronica prăbușirii anunțate”, ce poate fi vizitată la Galeria Posibilă până la 2 august.

Galeria bucureșteană a organizat primăvara aceasta o nouă ediție a programului Master, iar în urma înscrierilor și a jurizării, proiectul de disertație al lui Vlad Dragne a fost ales câștigător, el beneficiind acum de spațiu pentru a-l expune.

Scenariul tânărului artist pornește de la 1920. Un tânăr fotograf pleacă spre București în căutarea fratelui său care a fugit de acasă pentru a se alătura Mișcării Legionare. Însă el ajunge, cu hărți, bagaje și echipament din perioada interbelică, în Bucureștiul anului 2025.
Vlad Dragne cartografiază fotografic și multimedia stratificarea influențelor ideologice în arhitectura din Capitală.
Expoziția cuprinde printuri ale unora dintre locurile emblematice din oraș, de la Casa Presei la fosta închisoare Malmaison, alături de pagini de jurnal, investigând modul în care socialul și politicul s-au reflectat de-a lungul timpului în peisajul urban. Inclusiv suportul folosit pentru acestea – tije din fier sudate – evocă schimbarea, transformarea. Acestea duc cu gândul la construcție, dar și demolare.

Prin proiect, el încearcă să arăte celorlalți un alt mod de a privi orașul, unul bazat pe o înțelegere istorică nuanțată, iar prin această înțelegere să poată privi cu mai multă empatie nu doar clădirile, ci și pe ceilalți oameni.

Expoziția e deschisă spre vizitare, până la 2 august, de miercuri până sâmbătă, între orele 16:00 și 20:00.

Cum a apărut ideea acestui proiect? Ce te-a determinat să alegi arhitectura Bucureștiului ca temă și îmbinarea cu politicul?

Vlad Dragne: Ideea proiectului a pornit de la preocuparea mea cu procesele memoriei și, fiind din București, de la constatarea schimbărilor prin care trece zona în care am crescut. Peisajul urban seamănă tot mai puțin cu ce știam de când eram copil și amintirea personală a spațiului trecut se șterge odată cu fiecare nouă modificare. Iar pe lângă arhitectura Bucureștiului treceam practic zi de zi și mereu m-a fascinat eclectismul ei adesea contradictoriu. Natural, m-am întrebat cum s-a ajuns să fie așa, iar răspunsul a fost scurt: ideologia.

Capitala, fiind centrul puterii, reflectă concentrat caracterul și ambițiile celor de la butoane, și asta a fost valabil dintotdeauna, însă s-a evidențiat în secolul al XX-lea, odată cu dezvoltarea mijloacelor de construcție la scară largă.

Arcul peste timp a pornit din observarea asemănărilor îngrijorătoare cu anii 1930: situația economică nu e tocmai roz, incompetența și corupția clasei politice prilejuiesc ascensiunea extremei drepte, societatea e tot mai divizată și polarizată… Așa că m-am întrebat cum ar vedea cineva de atunci situația de acum, și cum am putea vorbi „istoricește” despre prezent (inspirat de teoriile lui Walter Benjamin), și am găsit în fotografie un mod de a observa stratificarea, păstra amintirea și înțelege schimbarea.

În urma documentării făcute, ce perioadă consideri cea mai fascinantă din evoluția arhitecturii bucureștene?

Vlad Dragne: Cumva, tocmai faptul că Bucureștiul a rămas constant în caracterul său de-a lungul vremii mi se pare descoperirea  cea mai interesantă: schimbări majore „după chipul și asemănarea conducerii” au fost și în anii 1930, 1950, 1980 și după 2000. La nivel estetic, favoritele mele rămân clădirile de inspirație Belle Epoque, dar am și o afinitate pentru geamlâcuri – ultimele vestigii ale Bucureștiului pur balcanic. Cea mai inovatoare perioadă e fără îndoială cea a modernismului interbelic reprezentat de Marcel Iancu, Horia Creangă și mulți alții, și mi-ar plăcea să văd mai multe proiecte de inspirație avangardistă atât în arhitectură, cât și în artă în general.

Din perspectiva proprie, care sunt cele mai evidente schimbări în peisajul orașului în ultimul secol?

Vlad Dragne: Per total, lărgirea spațiilor destinate mașinilor și micșorarea spațiilor verzi. Bucureștiul a fost mereu un oraș aglomerat, dar dezvoltarea ce prioritizează mașina în detrimentul pietonului l-a făcut și mai sufocant. Sistematizarea din anii 1980 este și ea o mare traumă și plimbările prin spatele cortinelor de blocuri au fost pentru mine cele mai sinistre experiențe din acest proiect, însă despre Casa Poporului s-a vorbit, s-a scris și s-a creat până la refuz.

Există o clădire sau un loc anume care ți se pare simbolic pentru transformarea orașului?

Vlad Dragne: O clădire care înglobează toate marile transformări ale Bucureștiului e clădirea Malmaison. Despre istoria ei s-a vorbit mult – cazarmă militară, sediu de tribunal militar și închisoare militară în perioada fascistă, apoi închisoare pentru deținuți politici în comunism – însă povestea ei recentă mi se pare la fel de relevantă. După cutremurul din 1977, o aripă a clădiri s-a prăbușit și nu a mai putut fi folosită drept închisoare, așa că a fost dată în folosință IPROCHIM, institut de inginerie chimică, vecin și asociat ICECHIM-ului condus pe atunci de Elena Ceaușescu. După Revoluție, devine societate pe acțiuni, unde în prezent acționar majoritar este Ministerul Economiei și, în loc de proiectare chimică, închirierea spațiilor devine sursa principală de venit. Practic, o companie a statului, cu o destinație industrială specifică, se transformă în agenție imobiliară, cu toate practicile asociate: chirii preferențiale pentru prieteni, majorări și exploatare pentru restul: după ce au lăsat artiștii din Atelierele Malmaison să renoveze spațiul și să atragă interes pentru zonă, acum caută să îi dea afară pentru a face loc unor afaceri mai profitabile.

Cum vezi tensiunea dintre conservarea patrimoniului și dezvoltarea modernă?

Vlad Dragne: La nivel arhitectural, cred că este o tensiune artificială – și avem nu departe orașe precum Praga și Viena, care și-au conservat excelent patrimoniul fără să-și înfrâneze în vreun fel dezvoltarea. În general, conservarea patrimoniului o văd ca pe o datorie, indiferent dacă patrimoniul se aliniază sau nu cu ideologia dominantă din prezent. Cheia e în contextualizare, deoarece contextul oferă deopotrivă cadrul de apreciere estetică și cel de înțelegere istorică, iar noi din păcate aici nu stăm bine. Dezvoltarea haotică, adică nereglementată (iar reglementările existente doar pe hârtie, fără a fi impuse în practică nu le consider valide), a văduvit orașul de contextul necesar aprecierii și înțelegerii, de aceea și multora le pare Bucureștiul un oraș „urât”.

Pe de altă parte, tensiunea reală este cea dintre conservatorism și progresism, dar aceasta se referă la promovarea unor seturi de credințe și valori, iar aici, paradoxal, conservarea însoțită de contextualizare e o idee mai degrabă progresistă – multă vreme, practica a fost „demolăm și nu discutăm”. Ștergerea părților incomode ale trecutului și promovarea doar a celor convenabile este o marcă a discursului conservator contemporan.

Cum ai selectat clădirile, zonele incluse în expoziție?

Vlad Dragne: După poveștile pe care le spuneau, fiecare având straturi ideologice mai mult sau mai puțin evidente. Unde nu am putut transmite poveștile prin imagine, am completat prin scris, povestea fiind gândită și ca să justifice traseul vizual. Dar criteriul principal a fost prezența elocventă a straturilor și interacțiunile dintre ele. Sunt exemple de demolări (Cartierul Evreiesc, Hipodromul Băneasa), ascunderi (Biserica Domnița Bălașa, Sinagoga Mare), reîntrebuințări (Mall Vitan, Banca Albina), conservări (blocurile din Piața Națiunile Unite) și noi construcții (Cathedral Plaza, Sun Plaza pe locul Închisorii Văcărești).

Ce tehnică ai folosit pentru lucrările prezentate?

Vlad Dragne: În afară de hartă și bannere, care sunt imprimate digital, totul a fost făcut exclusiv prin metode analog. Am realizat fotografiile pe planfilm de 9×12 cm, cu o cameră Zeiss Universal Juwel din 1927, inițial concepută pentru plăci de sticlă, pe care am adaptat-o pentru film și pentru a folosi mai multe obiective. Printurile din expoziție sunt argentice, realizate de mine în laborator, pe hârtie fotografică Ilford Multigrade Satin, inclusiv titlurile scrise pe imagine sunt parte din print, nu sunt adăugate ulterior. Fragmentele de jurnal sunt scrise în liner pe hârtie acoperită cu rășină, pentru a avea aceeași textură cu printurile. Iar copiile contact din final, pe care vizitatorii sunt îndemnați să le ia, sunt făcute heliografic (expunerea îndelungată a hârtiei la soare, prin negativ), în rame de copiat de la începutul secolului XX.

Ce poveste interesantă ai descoperit despre locurile fotografiate?

Vlad Dragne: Toate au poveștile lor, pe unele le știam dinainte, pe altele nu, dar e mai degrabă faptul că orașul a fost dintotdeauna caracterizat de o violență arhitecturală, se plia rapid după cum bătea vântul ideologic. A fost descoperirea reală pentru mine.

Care au fost principalele provocări întâmpinate în realizarea acestui proiect?

Vlad Dragne: Din fericire, principalele provocări au fost strict de ordin tehnic, documentarea amplă făcută în avans m-a ajutat să nu am dileme de ordin etic sau creativ pe parcurs. Fotografia pe format mare este un proces lent și destul de delicat, mai ales când folosești tehnică veche, așa că provocări au fost la tot pasul. O fotografie îmi lua între 10 și 20 de minute de când puneam rucsacul jos până strângeam tot și plecam. Întâi, a fost plimbarea cu circa 7 kg de echipament în spate prin soare și printre betoane, pentru mai bine de 30 de fotografii în vreo 16 locuri. Apoi, oamenii nu sunt obișnuiți să vadă așa ceva, fapt ce mi-a atras priviri stranii în autobuz și acuzații de intenții teroriste de la paznicii Sun Plaza.

La fel de mult timp cât am petrecut pe teren am petrecut și în darkroom, făcând printurile. Filmul fiind pe formatul istoric de 9×12 cm, a trebuit să adaptez suporturile din tancul de developat și aparatul de mărit de la 4×5 inch, care erau puțin mai mari pe ambele dimensiuni. Apoi, facultatea nu dispunea de o ramă de 40×50 pentru așezat hârtia fotografică, așa că mi-am confecționat singur una din cartonul cu care a venit hârtia.

Care este mesajul pe care vrei să îl transmiți prin „Cronica prăbușirii anunțate”?

Vlad Dragne: Prin proiect, încerc să le arăt celorlalți un alt mod de a privi orașul, unul bazat pe o înțelegere istorică nuanțată, iar prin această înțelegere să poată privi cu mai multă empatie nu doar clădirile, ci și pe ceilalți oameni. Când societatea se polarizează și vedem totul doar în alb și negru, consecințele nu sunt niciodată plăcute, și vreau să atrag atenția asupra acestui fapt și asupra importanței păstrării memoriei, sau, unde nu se poate păstra, măcar conștientiza ștergerea ei.

Prin oraș am încercat să vorbesc nu numai despre clădiri, ci și despre locuitori, pentru că, până la urmă, orașul e și casa și oglinda tuturor și consider că esențele, fundamentele se schimbă lent, mult mai lent decât un secol. Cunoașterea trecutului este esențială indiferent de opiniile politice și de aceea mesajul e destul de clar enunțat spre finalul expoziției. Am vrut să îmi asum transmiterea lui directă, fără ambiguitate – se găsesc destule mistere și ambiguități pe parcursul poveștii, dar necesitatea înțelegerii și empatiei nu mi se pare ceva interpretabil.

Cum crezi că poate arta vizuală influența percepția publică asupra orașului?

Vlad Dragne: Oferind context sau atrăgând atenția asupra lipsei lui. Când vezi orașul prin ochii altcuiva și ți se pun în față lucruri familiare, dar pe care nu le-ai observat așa sau nu le-ai observat deloc, împrumuți din privirea celuilalt în privirea proprie. E ca atunci când cineva te atenționează de cum mergi sau cum vorbești sau cum respiri, și respiri sau mergi conștient o vreme după. Cheia e să ieșim din inerția de a considera lucrurile date de-a gata și să ne punem întrebări despre ce vedem – și asta se extinde și dincolo de oraș, în toată informația pe care o consumăm. Dacă nu avem acest obicei, să vedem întrebările și explorările altora este un punct foarte bun de plecare până să le formăm pe ale noastre.

Ai în plan să continui proiectul în alte orașe sau pe alte teme?

Vlad Dragne: Da, am rămas oricum cu multe regrete că nu am inclus tot ce mi-ar fi plăcut. Am început și voi continua în București, datorită legăturii mele personale cu locul, dar nu exclud să extind aria de căutare pe viitor. Stratificări și suprapuneri inedite sunt la tot pasul și, atâta timp cât voi considera că mai am ce arăta, voi fotografia.