INTERVIU – Bernard Blistène, despre Ștefan Bertalan, rezilientul artist român făuritor de comunități

Bernard Blistène, curator și director onorific al Muzeului Național de Artă Modernă – Centrul Pompidou Paris, vorbește într-un interviu acordat curatorial despre Ștefan Bertalan, artistul român pe care l-a descoperit cel mai recent, și despre expoziția organizată de el, retrospectiva „În ritmul lumii”, la MARe/ Muzeul de Artă Recentă din București, pe care vrea să o ducă și în Franța.

„Rezilientul artist făuritor de comunități”, după cum Blistène îl numește pe Bertalan, a activat începând cu anii 1960 și până spre finalul vieții, în 2014.

Ecologia, știința, colaborări, educație, fotografie și performance sunt câteva dintre elementele care au marcat și definit creația lui.

„Un cavaler al anticonformismului”, așa cum nota prof. Eduard Pamfil, Ștefan Bertalan a crezut în ce a făcut și a lăsat mii de lucrări și documente care vorbesc despre creația sa solo, dar și alături de grupurile artistice 111 și Sigma, al căror co-fondator a fost.

Aceasta este prima expoziție pe care Bernard Blistène o organizează la București, după ce anul trecut a prezentat-o la Timișoara. El a mai vizitat Capitala în urmă cu 15 ani, când a făcut un tur al țării de care îl leagă unul dintre bunicii săi, care a plecat din România la începutul secolului trecut. Acum îi pare că merge „în direcția potrivită”, că a progresat, mai ales din punct de vedere cultural-artistic.
„Aici, oamenii sunt cu adevărat implicați într-o experimentare colectivă, împărtășesc lucruri, știu ce să facă și sunt destul de dedicați. E un pas uriaș. Scena artistică, în întreaga țară, de mai mult de un secol, este spectaculoasă. Desigur, mulți au fugit de aici și au făcut carieră în străinătate”. Este și cazul profesorului și artistului Ștefan Bertalan. După decenii de carieră la Timișoara, el a plecat cu familia în Germania, revenind după 1990.

Când și cum ați descoperit arta lui Ștefan Bertalan?

Bernard Blistène: Destul de târziu. Unul dintre cei mai buni prieteni în care am încredere și cu care am împărtășit multe lucruri în viață m-a prezentat lui Ovidiu Șandor (colecționar, președintele Fundației Art Encounters, n.r.). Ei mi-au vorbit despre Bertalan în urmă cu cinci ani. Nu știam cine este. Am văzut niște lucrări și știam mai multe despre Sigma, pentru că gruparea a fost legată de Franța prin artiștii ungari Victor Vasarely și Nicolas Schöffer și prin Roman Cotoșman, care a mers acolo și a adus înapoi în țară informații de la Paris. Știam puține despre aceste lucruri și ceva mai mult despre kineticism, această dimensiune abstractă timpurie. Ovidiu mi-a povestit despre lucrările lor și am văzut la una dintre Bienalele Art Encounters o lucrare a lui Bertalan – o figură cu brațele deschise. Am întrebat a cui este și așa am aflat. Ovidiu m-a întrebat dacă vreau să mă implic în retrospectiva operei lui Bertalan pe care voia să o organizeze și am acceptat imediat.
Am fost la Berlin, la Galeria Esther Schipper, o galerie destul de mare care administrează moștenirea artistului. Am văzut mai mult de o mie de desene și scrieri, care nu erau clasificate. Mi s-a părut impresionant.

Ce v-a impresionat cel mai mult?

Bernard Blistène: Diversitatea, intensitatea, calitate, unicitatea. E un artist care și-a dezvoltat tehnica, practica în manieră abstractă. Nu știam nimic despre viața lui, dar, desigur, am aflat din cărți. Am vorbit cu specialiști, prieteni ai lui. Mi-am amintit că am văzut la Bienala de la Veneția din 2013 organizată de Massimiliano Gioni o cameră întreagă cu Bertalan. Am văzut atât de multe lucruri în viață, încât uneori mă simt deconectat. Așa că a trebuit să reconectez într-un fel ceea ce am văzut. Și am încercat, da, să propun o selecție de lucrări. Am selectat aceste lucrări și de îndată ce am reușit să pun ceva în ordine, am stabilit împreună o dată și iată-ne astăzi aici.
Dar dorința mea acum este să duc această expoziție în Franța.

Când credeți că se va întâmpla asta?

Bernard Blistène: Să vedem. Știi, cu tot haosul asta din lume… Facem pas cu pas, dar va fi cu siguranță.

Prin ce este diferită expoziția de la MARe față de cea de la ISHO Timișoara?

Bernard Blistène: Ei bine, sunt mai mult sau mai puțin aceleași lucrări, cu excepția faptului că am aflat despre multiviziune, care este cea mai importantă în lucrările colective timpurii de la Sigma, pe care nu am putut să o obținem în Timișoara, deoarece era deja inclusă în această expoziție de grup de la muzeu organizată de Ileana Pintilie. În ceea ce privește lucrările, este aceeași și cu același număr. Aici avem și o sală dedicată Sigma – cu arhivă, filme, unde vor avea loc săptămânal, cred, dialoguri susținute de oameni care au legătură cu aceste lucruri. Unii dintre ei au participat cu texte la o carte de 360 de pagini pe care am realizat-o despre Bertalan.

Aici, la MARe, suntem ca într-un labirint, față de spațiul din Timișoara. Este o scenografie mai teatrală. Desigur, fiecare expoziție este altfel.

Este o dublă explorare.

Bernard Blistène: Este. Trebuie să spun că îmi place foarte mult aici, pentru că locul este plin de surprize.

În ce măsură considerați că experiența lui Bertalan cu cele două grupuri experimentale ale sale, 111 și Sigma, anticipează sau dialoghează cu practicile artistice occidentale ale anilor ’60–’70?

Bernard Blistène: Aceasta este întrebarea. Majoritatea lucrurilor legate de 111 și Sigma s-au întâmplat la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70. În contextul internațional, mi se pare că, dacă nu mă înșel, acesta este primul pas către o altă recunoaștere, care, în anumite privințe, este destul de importantă, deoarece este, din punct de vedere politic, o declarație împotriva acestui context. Nu vorbesc despre prima avangardă, nu vorbesc despre Brâncuși, Tzara, Brauner și mulți alții, ci vorbesc despre ce s-a întâmplat și cum au rezistat presiunii politice.
Îmi amintesc că mă plimbam cu Ovidiu Șandor prin Timișoara când mi-a explicat că acolo a început revoluția din 1989. Și mi-a explicat cum, din punct de vedere politic, filosofic, Timișoara era un loc destul de puternic. Așadar, într-un fel, să spunem că ceea ce s-a întâmplat la Universitatea Politehnică și faptul că lucrările de acolo, lucrările vizuale, erau legate de unii oameni de știință, scriitori, matematicieni și așa mai departe, această disciplinaritate a angajaților le-a deschis mintea și le-a deschis o altă dimensiune.

Din punctul dumneavoastră de vedere, temele și obsesiile centrale ale operei lui Bertalan rămân relevante pentru publicul contemporan?

Bernard Blistène: Probabil mai mult ca niciodată. Singularitatea, ecologia, implicarea în natură, psihanaliza, dar și diversitatea tehnică a ceea ce făcea, dispozitivele și toate aceste lucruri, probabil că îi fac munca atractivă, dar o fac și destul de diversă și experimentală. Faptul că el credea în experiment, în experimentare, și, de asemenea, faptul că, într-un fel, și-a creat stilul, dacă pot spune așa, din toate acestea.

Ei bine, știm că seriile târzii sunt strâns legate de boala lui. Dar, într-un fel, pentru mine sunt absolut spectaculoase. Și le-ai putea compara cu multe alte lucruri informale. Ceea ce este, într-un fel, trist. Faptul că era un mare cititor și nu-i plăcea să vorbească despre trecut, ci doar să ia în considerare faptul că îl iubea pe un artist precum Joseph Beuys. Și îmi pot imagina că erau mulți alții… În măsura în care îi putea cunoaște. Dacă ar fi trăit, să zicem, într-un moment de libertate, ar fi făcut parte, desigur, din această schemă familiară, și dorința mea este cu siguranță să-l aduc în interiorul ei. Să fie parte din această rețea internațională. Asta este provocarea. De aceea, o astfel de provocare trebuie neapărat să fie dusă în afara țării. Pentru că nimeni nu este profet în propria țară, cum se spune.

Era un profesor bun, care credea în educație și credea doar în transmiterea cunoștințelor în interiorul unei școli de artă. Era un outsider la acea vreme în Universitate, cred. Este greu să fii outsider.

Cum ați abordat, în calitate de curator, relația dintre dimensiunea teoretică, aproape științifică, a lucrărilor lui Bertalan și componenta lor poetică sau spirituală?

Bernard Blistène: Ei bine, aș putea avea un răspuns sau ceva de genul „știința este poezie”. Într-un fel. Știi, toți prietenii mei care erau implicați în știință îmi spun că totul începe întotdeauna cu ceva de genul o iluminare. Cele mai mari descoperiri au fost întotdeauna inventate cu o tușă de imaginație. Așa că nu știu dacă aș face o distincție între ceea ce numiți știință și, pe de altă parte, celelalte lucrări, mai ales având în vedere faptul că, dacă vă uitați la majoritatea lucrărilor, ele sunt întotdeauna o combinație între cele două. Reprezintă o cercetare. Uneori, îmi amintește de Beuys, care a fost un mare artist și care a început ca performer. Am aflat că lui Bertalan îi plăcea performance-ul. Era destul de fizic și nu doar în studio.

Ce credeți că poate învăța scena artistică europeană, în general, din parcursul unui artist care a creat experimental într-un context politic restrictiv, precum România comunistă?

Bernard Blistène: De exemplu, artistul Victor Man a fost familiarizat cu arta lui Bertalan. El a început să lucreze cu un dealer german care cred că i-a prezentat opera lui Bertalan. Deci, un artist român dintr-o altă generație a avut contact cu un artist care i-a plăcut facilitat de un german. Este important. Cred în această rețea, la fel cum cred în prietenie, în comunitate… Trebuie reconstruită comunitatea. În ciuda faptului că era solitar, Bertalan și-a găsit drumul și a creat două comunități. Împotriva oricărui tip de naționalism, cred în această comunitate artistică, comunitate de idei.

Iată și un contra exemplu: am lucrat în Rusia înainte de a se întâmpla ce se întâmplă, înainte de a deveni ce a devenit. Artiștii pe care i-am întâlnit voiau să dezvolte lucruri diferite în afara țării și puteau face asta la acel moment. Și iată unde sunt acum.

Următoarea expoziție pe care o am, care va avea loc în curând la Paris, este cu un artist rus – Igor Shelkovsky, care este destul de bătrân, are 88 de ani. El a decis să fugă din țară și s-a stabilit în Franța. A văzut că nu putea fi artist în acel sistem oribil, așa că a apelat la un prieten al său, un critic de artă, care l-a invitat să vină și să se alăture comunității franceze. Și a devenit francez.

Sunt mulți artiști care au plecat din țările lor cu sisteme opresive pentru a crea în alte părți. Cred că un artist, prin definiție, este un cetățean al lumii.

Trebuie să fie.

Bernard Blistène: Și, probabil, vine prea târziu, dar întotdeauna vine prea târziu, dar cred că un artist precum Bertalan ar trebui să fie un cetățean al lumii. În anumite privințe, era așa. Recunoașterea lui a început în afara țării, în Germania, apoi a ajuns în Franța.
În plus, acum este o mare provocare să duci astfel de lucrări în afara țării, mai ales în vremuri atât de naționaliste.
Și pentru că vorbeam despre comunism, totul e închis acum în Rusia, în China, în Venezuela… dar un artist trebuie să scape. Istoria se repetă, dar într-un alt context.

Imagine principală: Autoportret Ștefan Bertalan, 1986 – 1988; curatorial