INTERVIU – Cercetător, despre Titu Toncian și peisajul ca purtător al acțiunilor și istoriei umane individuale

Sebestyén Székely, cercetător și curator al expoziției „Titu Toncian: Autoportret. Experiment fotografic și film” de la galeria Quadro, pe care o conduce, vorbește într-un interviu acordat curatorial despre stilul, influențele și firul narativ al prezentării de la Cluj-Napoca, care aduce în prim-plan o perioadă mai puțin cunoscută a creației artistului.

Expoziția de la Cluj-Napoca, deschisă până la 14 noiembrie, este încă o dovadă că descoperim acum istoria artei noastre recente. Lucrări ce nu au mai fost expuse vreodată, inclusiv unele de care uitase și artistul, schimbă percepția publicului, dar și a specialiștilor asupra creației lui Titu Toncian.

Lucrările expuse surprind anii ’70 – ’80, când Toncian explora obsesiv privirea în oglindă – un spațiu al reflecției și autocunoașterii. Autoportretul, memoria locului, relațiile de familie și intimitatea de cuplu devin teme recurente, prin care artistul cartografiază atât realitatea exterioară, cât și universul său interior.

Székely Sebestyén, istoric de artă și director al galeriei Quadro, e cunoscut pentru activitatea sa de cercetare, arhivare și promovare a artei moderne și contemporane românești. Expoziția face parte din proiectul „Fenomenul Atelier 35 – Cercetare de sociologia artei și expoziții”, un demers dedicat documentării vieții artistice a unei generații lansate în anii ’70 – ’80, prin interviuri, realizarea unei arhive și expoziții.

Ce anume definește perioada de debut a lui Titu Toncian, din punct de vedere al temelor și tehnicilor abordate?

Sebestyén Székely: Începutul carierei artistice a lui Titu Toncian a fost marcat de anii de studiu la secția de Ceramică-Sticlă a Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj. Aici, la sfârșitul anilor 1970, s-a produs o efervescență creativ-conceptuală declanșată de profesorii Ana Lupaș și Mircea Spătaru, care își îndrumau studenții într-o direcție curajoasă din punct de vedere artistic.

Cum a influențat contextul socio-politic și artistic al anilor ’70 stilul său incipient?

Sebestyén Székely: Anii 1970 încă mai permiteau circulația unor idei „mai libere” care, între timp, au devenit de neacceptat în mod oficial sub un regim totalitarist. Aceste idei sunt caracteristice artiștilor primei generații de neo-avangardă românească. Alături de Ana Lupaș și Mircea Spătaru, artiști precum Paul Neagu, Geta Brătescu și Ion Grigorescu au creat în acea perioadă. Cred că acești artiști, prin apetența lor pentru experiment, l-au influențat și pe Titu Toncian să creeze lucrări care ies din definițiile anterioare ale genurilor artistice.

Ce surse de influență artistică – locale sau internaționale – pot fi observate în această etapă timpurie?

Sebestyén Székely: Într-un amplu interviu pe care l-am realizat cu artistul în cadrul proiectului de cercetare culturală Fenomenul Atelier 35, ale cărui concluzii vor fi publicate în decursul următoarelor luni, Toncian își aduce aminte de călătoriile la București. Aici, el a văzut o expoziție de artă contemporană care l-a marcat. Expoziția prezenta lucrări ale unor artiști din Republica Federală Germană, precum cele ale pictorului Neue Wilde, care l-au inspirat și pe el să se orienteze către neo-expresionism în pictură, desen, dar, parțial, chiar și în intervențiile fotografice. Tot în cadrul acestei expoziții, a realizat și acceptat pentru prima dată că fotografia poate fi/ deveni mediu de sine stătător.

Cum se intersectează cele trei teme – peisajul, individul și memoria afectivă – în lucrările expuse?

Sebestyén Székely: Peisajul și individul (figura umană și portretul) sunt prezențe permanente în lucrările artistului. Cadrul natural este hotărâtor pentru autocunoaștere. Este grăitoare, în acest sens, scurta lucrare video „Piedici în drumul transfugilor” din 1985, care a fost digitalizată recent. Am prezentat-o în expoziția „Autoportret. Experiment fotografic și film” la Quadro, în premieră.

Cu ocazia unei tabere de creație, Toncian a realizat această filmare în preajma Lacului Razelm, cu gândul la cei care fugeau din țară în acei ani, traversând înot Dunărea. Ce se vede în filmarea dinamică este, aparent, o simplă cartografiere a peisajului: apă, mâl, o broască, un mal. Artistul a ales titlul ulterior, însă, acest fapt, arată modul în care el s-a raportat mereu la peisaj: ca purtător al acțiunilor și istoriei umane individuale.

Cum a fost realizată selecția lucrărilor pentru această expoziție?

Sebestyén Székely: Am ales acest segment din cariera artistică a lui Toncian – prezentat pentru prima oară de sine stătător – pentru că surprinde cel mai bine atitudinea specifică experimentului: fotografia în relație cu lucrările ceramice, cu desenul și cu pictura. Aceste lucrări întrebuințează fotografia în foarte multe moduri, de la sursă de inspirație, trecând prin documentare și ajungând la a fi o capsulă afectivă a unor lucrări efemere (ceramice sau performance). Acestora le-au fost adăugate cele două filme, care au fost recent digitalizate și publicate.

Sunt lucrări de atelier, din colecții private sau lucrări ce nu au fost expuse anterior?

Sebestyén Székely: Cu ocazia frecventelor vizite la atelierul artistului, au ieșit la suprafață lucrările care au fost prezentate în expoziția de la Quadro. Unele, despre care nici artistul nu știa că mai există, au fost „scoase la lumină”. A fost o mare bucurie să reperăm o piesă monumentală a lucrării de diplomă din 1979, întitulată „Memoria locului”, regăsită într-o grădină din centrul orașului. Tot așa, am reușit să reperăm ampla lucrare „Eu – Alter Ego” din 1984, cu care a participat la Bienala Națională a Tineretului la Alba Iulia.

Ce criterii curatoriale ați folosit pentru a construi firul narativ al expoziției?

Sebestyén Székely: Cele trei teme care au definit firul narativ al expoziției au fost peisajul, individul și memoria afectivă. Expoziția gravitează în jurul formei sculpturale din cadrul instalației „Memoria locului”, care amintește de un monument funerar preistoric și creează un dialog între lucrări pornind de la relația artistului cu Sinele, peisajul și Celălalt.

Credeți că se schimbă percepția publicului atunci când intră în contact cu această perioadă mai puțin cunoscută a creației artistului?

Sebestyén Székely: Cred că da. Se schimbă, inclusiv, percepția specialiștilor, pentru că este vorba despre lucrări care nu au mai fost expuse până acum. Este interesant și, pe undeva și trist, cum noi descoperim acum istoria artei noastre recente. Opere întregi sau segmente importante ale creației unor artiști cunoscuți nu au fost digerate în ultimele decenii. Ele ajung la suprafață cu un mare decalaj. Acest lucru are, cu siguranță, consecințe asupra modului în care percepem producția culturală din jurul nostru. Nu prea vedem lucrurile în continuitate, nu parcurgem etapele istoriei artei, să spun așa, ci facem salturi, în care se pierde percepția timpului.

Poate fi interpretată această perioadă ca a unei forme de rezistență discretă? Există indicii că artistul „ascunde” mesaje în lucrările sale timpurii?

Sebestyén Székely: Apropo de percepția timpului, în România există un moment cheie care definește raportarea temporală la istorie: înainte și după 1989. Toncian a realizat aceste lucrări înainte de 1989. În acei ani, eu încă eram copil, așa că relaționez cu aceste lucrări inclusiv prin prisma semnificației acelor ani pentru mine. Țin minte frigul, lipsa electricității, statul la coadă. Însă cred că, în acele momente, nu simțeam ca acestea ar fi fost neajunsuri. Tot așa, Toncian era tânăr când a realizat aceste lucrări. Într-una dintre fotografii, se vede profilul soției artistului, cu burta crescând. Așadar, anii aceia au fost și niște ani ai bucuriei și ai libertății atât de specifici tinereții. Nu spun asta ca să idealizez. Vreau să punctez că puteau exista concomitent cel puțin două perspective asupra vieții: cea a vieții intime și cea a vieții publice.

Cu siguranță, ieșirea spre peisaj și redescoperirea acestuia i-au oferit un orizont mai larg, în care viața omului se raporta la coordonate mai mărețe și prietenoase, în detrimentul frigului și al statutului la coadă. De asemenea, închiderea în atelier, privirea în oglindă, privirea celui apropiat în lucrări, au reprezentat căi ale libertății, mai ales ale celei interioare. Cred că trebuie să ne gândim și la faptul că, în acea perioadă, întreaga populație percepea o anumită incapacitate a individului de a rezolva problemele societății. În loc să protesteze, oamenii au ales de multe ori transcenderea problemei, din punctul meu de vedere. Dar sunt lucrări, precum „Strigăte” și filmul „Piedici în drumul transfugilor” care se confruntă mai direct cu problemele stringente ale societății.

A fost o intenție curatorială explicită să aduceți în prim-plan această dimensiune politică subtilă sau ea a apărut organic din analiza lucrărilor?

Sebestyén Székely: Ca să înțelegem arta așa-numiților „optzeciști” și ca această artă să dobândească relevanța artistică și istorică pe care o are, e important să înțelegem modurile în care artiștii s-au raportat și au exprimat diferitele trepte ale lipsei libertății. Însă trebuie să avem mare grijă să reușim să conștientizăm măcar care este acea a treia perspectivă, care, retrospectiv, are tendința de a stereotipiza percepția artei acelei vremi. O mare capcană este cea a disidenței, respectiv faptul că dorim să citim în această cheie arta.

Există indicii în aceste lucrări timpurii ale direcțiilor viitoare din arta lui Toncian?

Sebestyén Székely: Desigur. O anumită mobilitate/ fluiditate între medii. Utilizarea lor împreună a rămas o constantă în arta lui Toncian. De asemenea, peisajul, individul și memoria sunt preocupări care formează coloana vertebrală a operei sale.

Fotografie principală: Titu Toncian, „Memoria locului”; credit foto: Roland Vaczi/ prin amabilitatea galeriei Quadro