INTERVIU – Cinty Ionescu: Arta, instrument esențial de revitalizare a orașelor mici din România

Cinty Ionescu, artistă multimedia și director artistic al proiectului „Ne/Re-văzut: Muscel”, derulat până în luna noiembrie, vorbește într-un interviu acordat curatorial despre scena culturală a României profunde și despre cum arta poate revitaliza orașe, poate lărgi orizontul asupra unor locuri unde istoria este densă, dar rar spusă.

„Ne/Re-Văzut: Muscel” este o intervenție culturală în spațiul public din Câmpulung care aduce arta contemporană, tehnologia și memoria locală în dialog. Proiectul transformă orașul într-un traseu interactiv, prin care locuitorii și vizitatorii redescoperă Câmpulung dintr-o perspectivă personală, sensibilă și ancorată în poveștile locului.

Prin lucrări de realitate augmentată (AR), instalații artistice și evenimente participative, proiectul își propune să aducă în prim-plan istoriile personale, patrimoniul cultural și industrial și identitatea afectivă a orașului, toate reinterpretate prin mijloace vizuale, sonore și digitale.

Cinty Ionescu propune o instalație audiovizuală, un portret care crează un spațiu de reflecție, ascultare și empatie – un palimpsest afectiv care invită publicul la rememorare, la reconectare cu orașul ca entitate vie, afectivă și plurală. Instalația este o completare meditativă a traseului augmentat din proiectul „Ne/Re-văzut: Muscel” conectând emoțional și stratificat privitorii cu identitatea orașului, ea însăși stratificată. Lucrarea funcționează atât ca o monografie artistică, cât și ca un spațiu de reverie, cu o dimensiune profund umană.

În proiect sunt produse 12 lucrări artistice, toate inspirate de poveștile și istoria acestui loc, prezentate în spațiul Convivial și la Muzeul ARO.

Ce te-a inspirat să te implici în promovarea culturală a Câmpulung Muscel?

Cinty Ionescu: Cred că este foarte importantă scena culturală a României profunde și cred că este datoria mea cetățenească, dar și de artistă, să dau ceva înapoi locurilor prin care am trecut. Deși m-am născut în București, unde am și locuit cea mai mare parte din viața mea, am copilărit într-un oraș mic, cam de dimensiunile Câmpulungului. Înțeleg, deci, câtă nevoie este de direcții artistice și culturale dezvoltate alături de comunitățile locale. Apoi, la nivel afectiv, Muscelul este pentru mine o a doua casă, spațiul îndrăgit și ales de părinții mei în ultimii lor ani de viață. Simt, cumva, că am moștenit această conexiune de la ai mei și, cum orice relație se întreține, încerc să ofer din ce știu eu să fac. Cred că fiecare oraș mic are un strat nevăzut de povești, o textură invizibilă a memoriei care așteaptă să fie descoperită. La Câmpulung simt această densitate a timpului. Este un oraș care nu se arată direct, ci se insinuează în detalii. Mi-am dorit să pun puțină lumină și atenție digitală pe ceea ce pare uitat, dar încă pulsează. Simt că rolul meu ca director artistic al „Ne/Re-văzut: Muscel” este de a crea un context în care memoria colectivă, estetica contemporană și tehnologiile emergente se întâlnesc, iar orașul devine scenografie vie pentru acest dialog.

Cât de ofertant, din punct de vedere cultural, poate fi un oraș de dimensiunea Câmpulung Muscel?

Cinty Ionescu: La Câmpulung, oferta culturală este apanajul inițiativelor independente, pentru că infrastructura culturală lipsește. Câmpulung este un oraș fără sală de teatru sau de cinema, fără librărie, iar muzeul din oraș a fost amenajat în secolul trecut, undeva în anii ‘60, și de atunci încoace nu a suferit modificări majore.

Dar spațiile alternative existente în oraș, comunitatea locală și administrația publică locală găsesc o cale de comunicare pentru a susține inițiativele independente, ceea ce este mare lucru în peisajul mai larg, dar sărac, al culturii din orașele mici și foarte mici ale țării. Crearea unui program de intervenție culturală pentru un oraș de dimensiunea Câmpulung a fost pentru mine imens de ofertantă, pentru că la Câmpulung suntem pe un teren aproape virgin. Dar a fost, în același timp, o provocare de curatoriat artistic. Mi-am asumat rolul de a filtra, de a ordona și de a transforma toate aceste povești, contexte și materiale într-o experiență coerentă, care să invite publicul la reflecție, dar și la participare activă. Un termen de comparație pentru această muncă ar fi grădinăritul: un dans între timing, proporții, muncă intensă, dar și rezultate vizibile și destul de rapide.

Dimensiunile reduse și oferta culturală încă scăzută fac din acest oraș un teren de joacă foarte fertil, în care comunitatea locală este și receptivă, dar și dornică să se implice, să dialogheze și să colaboreze. Cultura aici se construiește mai lent, dar poate deveni și mai durabilă, pentru că răspunde direct unor nevoi comunitare reale – de apartenență, de vizibilitate, de sens.

În plus, Câmpulung are o istorie foarte complexă: primele mențiuni ale acestui spațiu datează din Dacia Traiană, deci dimensiunea sa istorică este imensă, ceea ce, din punct de vedere cultural, este extraordinar. În Câmpulung simți imediat tensiunea dintre trecut și prezent, dintre ce a fost și ce nu s-a spus. Este un loc ideal pentru a lucra cu memoria, cu straturile invizibile – așa am imaginat proiectul „Ne/Re-văzut: Muscel”.

Care este cea mai interesantă poveste locală, o legendă urbană?

Cinty Ionescu: Am selectat nouă povești care, fiecare în felul ei, mi s-au părut relevante pentru identitatea Câmpulungului, așa cum se conturează din istoria orală, din arhive, din spațiul public și din memorie afectivă. Pe baza acestor povești am creat cele nouă instalații AR din proiect.

Dar, dacă ar fi să aleg una care sintetizează, într-un fel, spiritul întregului demers, aș menționa o legendă urbană neconfirmată, dar extrem de puternică simbolic. Se spune că în fostul sediu al Școlii Normale de Fete (astăzi Colegiul Pedagogic „Carol I”) a existat un tavan pictat, care, în perioada comunistă, ar fi fost acoperit cu un strat de var, iar acel tavan, cu pictura lui, ar fi în continuare acolo, ascuns.
Nu știm dacă este adevărat, dar tocmai acest „nu știm” devine metafora perfectă pentru ce facem noi. Cu „Ne/Re-văzut: Muscel” încercăm să aducem vizibilitate în ceea ce este latent în peisajul orașului: povești, traume, amintiri, acele straturi ale memoriei peste care s-a așternut timpul, dar care nu s-au șters cu adevărat.

Cum sunt, concret, redate poveștile locului în acest proiect?

Cinty Ionescu: Am întâlnit zeci de persoane, le-am ascultat, le-am documentat poveștile și relația cu spațiul, le-am tradus în imagini, sunete, texturi. În cadrul „Ne/Re-văzut: Muscel” producem 12 lucrări artistice, toate inspirate de poveștile și istoria acestui loc.

Pentru nouă dintre ele lucrăm colaborativ, cu documentare (Cinty Ionescu), texte și interpretare (actorul Laurențiu Bănescu), ilustrație și animație 3D (Ioana Nicoară și Sergiu Negulici) și sound design (Alex Bălă, Makunouchi Bento, Sorin Păun) și cu realitatea augmentată ca mediu de reactivare – dar ca într-o întâlnire spectrală, nu ca într-un muzeu. Este o experiență imersivă, dar și personală.

Apoi producem alte trei instalații individuale: Playground @ Câmpulung, în care Maria Năstase explorează universul ludic al orașului; Fantomatic, în care Sergiu Negulici explorează trecutul industrial și dispariția ARO; și Ecouri din Câmpulung. Memoria unei geografii afective, o lucrare video realizată de mine, care propune o călătorie prin straturile vizibile și invizibile ale orașului și pe care o văd ca o completare meditativă a traseului augmentat din proiectul „Ne/Re-văzut: Muscel”.

În calitate de director artistic, mi-am propus să dau coerență acestor voci și esteticilor diverse, să construiesc o dramaturgie afectivă a orașului, în care fiecare instalație este o piesă de puzzle, dar și o operă în sine.

Cum se conturează orașul în lucrările tale?

Cinty Ionescu: Orașul apare ca o hologramă afectivă. Mă interesează Câmpulungul văzut de jos, de aproape, de după colț, mai mult decât cel monumental. În lucrările mele, orașul se rupe de geografie și devine o hartă emoțională. Lucrez cu fragmente, cu ce nu mai există decât în amintire, cu spațiile dintre.

Ce tehnologii folosești în instalațiile tale și de ce le-ai ales?

Cinty Ionescu: Nu am tehnologii preferate la care apelez; folosesc instrumentul care cred că servește cel mai bine scopului final al proiectului. Este drept însă că, tradițional, încep construcțiile artistice la care lucrez cu elemente video.

În munca de direcție artistică la „Ne/Re-văzut: Muscel” m-am concentrat pe procese care mi s-au părut interesante și care includ etape diverse și complexe – de la documentare la animație, la sound design și la realitatea augmentată sau inteligență artificială – în cadrul unei echipe eclectice de artiști.

Lucrăm cu realitate augmentată, sunet spațial și arhive reinterpretate. Aleg aceste tehnologii pentru că pot genera experiențe liminale: între ce e și ce ar putea fi. Realitatea augmentată, în special, are această calitate poetică de a face vizibil ceea ce e absent.

Tehnologia nu este pentru mine un scop, ci un mediu de translație între memorie și prezent. Aleg aceste tehnologii ca instrumente curatoriale, pentru că ele pot crea un limbaj poetic al absenței, aducând în prezent ceea ce pare pierdut sau uitat.

Caut acele medii care pot traduce straturile afective ale memoriei în experiențe senzoriale relevante pentru publicul de azi.

Cum ai perceput deschiderea comunității locale față de arta contemporană și noile tehnologii? Ce colaborări ați dezvoltat acolo?

Cinty Ionescu: Surprinzător de deschisă. Oamenii au fost curioși, unii chiar entuziasmați. Am primit povești, ne-au însoțit prin oraș, ne-au invitat în curți și am vorbit ore întregi despre locuri care nu mai există.

Colaborarea cu Primăria Municipiului Câmpulung, cu Muzeul Automobilului Românesc, cu Convivial și Cafeneaua Colonială a fost esențială, nu doar ca spații, ci ca resurse de informații și rețele de încredere. Am găsit la Câmpulung o comunitate care oferă multă deschidere și reacționează profund atunci când simte autenticitate.

În ce fel crezi că arta poate revitaliza orașele de dimensiuni medii din România?

Cinty Ionescu: Arta, mai ales în absența profundă a inițiativelor culturale și educative instituționale – o realitate cu care pare că ne-am obișnuit și ne-am resemnat în România – devine un instrument esențial de revitalizare. Prin activare, prin participare, prin poveste (mai ales a comunității).

Nu avem nevoie doar de obiecte frumoase sau de evenimente izolate, ci de procese vii, care implică oamenii și le oferă un alt mod de a se raporta la orașul lor. Arta poate fi un instrument de reconectare: cu istoria, cu vecinul, cu locul, cu celălalt. Poate transforma o clădire uitată într-un reper afectiv, o stradă anonimă într-un traseu de memorie, un oraș ignorat într-o hartă vie.

Când oamenii încep să-și spună poveștile prin artă, orașul prinde din nou viață – nu ca decor, ci ca spațiu viu, cu sens și cu legături reale între cei care îl locuiesc. Și acesta este principiul după care m-am ghidat când am imaginat „Ne/Re-văzut: Muscel”. Mă interesează modurile în care o comunitate se poate repoziționa față de propriul trecut și viitor prin intermediul artei. Nu construim doar instalații, ci punem bazele unui nou tip de relație între oameni și orașul lor.

Prin proiect, propuneți Câmpulung Muscel drept destinație de city break cultural. Ce rămâne după încheierea „Ne/Re-văzut”? De ce să re/vină oamenii aici?

Cinty Ionescu: Rămân poveștile alese și lucrările create, care vor putea fi accesate și prin intermediul unei hărți fizice și digitale pe narative.ro. Dar, cel mai important, rămâne o rețea de emoții activate și conexiunea cu identitarul colectiv.
Cine vine în Câmpulung după proiect nu vine doar să vadă un oraș, ci să-l descopere și să-l asculte altfel. „Ne/Re-văzut: Muscel” oferă niște întâlniri autentice. Iar aceste întâlniri – cu un loc, cu o poveste, cu o voce – sunt motivele pentru care vrei să revii la Câmpulung.

Cum va continua acest demers al Asociației Narative? Este posibil să fie extins în alte orașe?

Cinty Ionescu: În 2024, am testat conceptul „Ne/Re-văzut” la Timișoara, unde am explorat atât arhive recente, cât și arhive mai vechi, cum este cea de istorie orală coordonată de Smaranda Vultur, găzduită de Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran”. Încă de atunci, am gândit proiectul ca o platformă deschisă, care poate fi adaptată și replicată în alte orașe, în alte comunități, cu alte povești.

„Ne/Re-văzut: Muscel” este o versiune extinsă și mai complexă a acestui demers, iar experiența din Timișoara ne-a fost esențială în dezvoltarea sa. Cu fiecare proiect produs de Asociația Narative încercăm să facem un pas înainte, să ne lărgim orizontul și să explorăm acele locuri din România unde istoria este densă, dar rar spusă.
Ceea ce ne interesează este să construim arhive vii, accesibile, afective. Și să arătăm că fiecare oraș are un potențial fantastic care merită reactivat. Ne propunem să continuăm acest demers și să extindem rețeaua „Ne/Re-văzut” în mai multe direcții, și pentru că este un mod inedit de a (ne) povesti istoria.