INTERVIU – Cristina Simion, curator și galerist: Arta se democratizează continuu. Dacă nu vom mai putea fi autentici în comunicarea directă cu opera de artă, vom sărăci

Cristina Simion, curator și galerist care activează în Germania și România, vorbește într-un interviu acordat Curatorial.ro despre parcursul ei profesional, de la industria presei la artă plastică, despre succes – termen pe care îl consideră toxic – și despre împlinirea visului – ceea ce, în opinia sa, e doar o figură de stil. Simion, care a lucrat cu câteva sute de artiști până în prezent, are mai multe proiecte în derulare și este de părere că „trăim împreună cu arta, în forme din ce în ce mai interactive și care presupun expunerea noastră permanentă, voluntară sau nu”.

Curatoarea și galerista Cristina Simion a conceput și organizat aproximativ o sută de expoziții solo și de grup (în special ale artiștilor contemporani din estul Europei, cei mai multi din România), în Nürnberg, München, Berlin, București, Ljubljana, Bruxelles, Chișinău, Bled, Brașov, Sibiu, Cluj, Iași, Timișoara, Suceava, Bayreuth, Smarje și Schmerikon.

Cu un interes special în noua artă figurativă, a scris, editat și coordonat cataloage și albume de artă și a publicat articole în diferite reviste. Din 2012, este stabilită la Nürnberg (Germania), unde conduce Tiny Griffon Gallery. În 2019 și 2021, a fost co-curator al Bienalei Internaționale de Arte Vizuale Brașov. Cu un doctorat în management și peste două decenii de experiență anterioară carierei curatoriale – în management, jurnalism și comunicare, Cristina Simion a urmat si absolvit în 2018 – 2019 cursurile de curatoriat internațional organizate de NODE Center for Curatorial Studies Berlin, iar în 2022, cursurile de Managementul Colecțiilor de Artă, tot la NODE, și de Introducere în Artă și Finanțe, la Sotheby’s Institute of Art New York.

Ați făcut trecerea de la industria presei la artă în decurs de câțiva ani și cu multe reușite, ceea ce demonstrează că pasiunea poate deveni profesie de succes. De ce anume a fost nevoie, în cazul dvs., pentru a o transforma în ocupație de zi cu zi?

Cristina Simion: Încerc să învăț și să muncesc continuu. Nu cred că există vreo rețetă a reușitei – și, dacă ar exista, nu cred că am descoperit-o. Am avut și multe eșecuri (sau semi-eșecuri, cum îmi spun când vreau să mă reconfortez cu ideea că și un eșec este o ocazie de a analiza și învăța cum să faci altfel – sau mai bine – data viitoare), precum și multe momente de descurajare. Nu am crezut vreodată că pot orice, nu mă consider temerară – dimpotrivă, încerc să compensez nesiguranța cu pregătirea. Nu sunt nici o persoană spontană, ci mai degrabă reflexivă, genul acela căruia îi vin cele mai bune idei după ce momentul optim de a le face cunoscute altora a trecut. Am început cu o afirmație și am continuat cu multe negații, dar închid cercul cu o nouă afirmație: îmi place foarte mult ceea ce fac.

Despre profesia de succes, pot spune doar că mă străduiesc să evit orice sintagmă care conține acest termen, succes, pe care îl consider toxic. Succesul e imaginea valorii tale în ochii altora, o construcție instabilă și înșelătoare. Am experimentat pe propria piele cum e să treci brusc de la un statut profesional care venea „la pachet” cu recunoașterea publică, la un statut incert și riscant, cel de imigrant bătrâior, dar începător în profesie, pe care mulți l-au considerat fie lipsit de șanse, fie pur și simplu neinteresant pentru ei. Când am plecat din presă și din țară, am devenit brusc irelevantă pentru cea mai mare parte a relațiilor mele profesionale și sociale, inclusiv pentru oameni despre care aș fi fost sigură că mă apreciau pentru ceea ce sunt, nu pentru cum aș fi putut să le fiu de folos. A fost o experiență utilă, desigur, dar nu una plăcută. Din fericire, am avut alte priorități și asta m-a învățat să pun lucrurile în perspectivă.

Am ajuns acum într-un punct al vieții în care mă interesează cel mai tare să fiu mulțumită că am încercat să fac cât mai bine ceea ce mi-am propus. Așteptarea de a fi recunoscută pentru eforturile și rezultatele mele este una naturală, dar nu e motivația mea principală.

Considerați că, din punct de vedere profesional, v-ați împlinit visul?

Cristina Simion: Eu cred că nimeni nu iși împlinește visul; expresia „mi-am văzut visul cu ochii” e doar o figură de stil. De aceea e vis, iar nu plan strategic, că nu poate fi împlinit. Dar e o binecuvântare că e așa; dacă ne-am împlini visul, ce ne-ar mai rămâne de făcut în viață? Revenind la sensul larg al întrebării, în ceea ce mă privește, sunt pe un drum căruia îi văd continuarea, așadar sunt încrezătoare. Știu că progresez și am proiecte din ce în ce mai complexe, care îmi aduc satisfacție profesională. Îmi dau seama și de limitările mele, de handicapul de a fi început târziu construcția prezentă, de carențele educației mele artistice, de incapacitatea fizică de a recupera diferențele, dar îmi asum țeluri tangibile și înaintez cu pași mici. Poate că veți gândi că pașii mici nu mă vor duce foarte departe când nu mai am „toată viața” înainte, dar și pașii mici pot lăsa urme semnificative.

Care ar fi sfatul pe care l-ați oferi cuiva care caută să facă o schimbare similară?

Cristina Simion: Fiecare are drumul său și alege singur din experiențele altora ceea ce i se pare relevant. În opinia mea, sfaturile pot avea valoare doar atunci când sunt cerute de cineva pe care îl cunoști. E plină lumea de literatură motivațională și de specialiști în reușita personală și profesională – o adevarată industrie, foarte lucrativă, de altfel. Nu am încredere în rețete livrate pentru toți, căci suntem atât de diferiți – și e bine că e așa. Deci, fără sfaturi!

Știu că ați pornit ca galerist, pe ce plan a rămas această profesie?

Cristina Simion: Din păcate, pandemia a schimbat dinamica multor contacte sociale, cel puțin în Germania, și am mai puține întâlniri în galerie, deși observ că sunt mai productive. Diversele activități curatoriale și de catalogare au înlocuit parțial munca mea de galerist. E o schimbare graduală, în parte impusă din exterior, căci și rolul galeriilor se modifică – devin, din mediatori între artist și public, mai degrabă nuclee de educație, dialog, dezbatere, activități conexe, implicare comunitară. Recunosc însă și că găsesc mai multă satisfacție în zona conceptuală, în cea academică și de cercetare.

Care a fost prima expoziție pentru care ați fost curator și cum ați ajuns să lucrați pentru proiect?

Cristina Simion: Am curatoriat o expoziție colectivă, cu lucrări de artă despre modă, în noiembrie 2013, când am deschis galeria Tiny Griffon. Prima expoziție de autor curatoriată de mine a fost un solo show al lui Ștefan Pelmuș, un vechi prieten, în luna decembrie a aceluiași an. Se numea „Anotimpul Culorilor”. Am avut noroc – a fost un succes.

Cu câți artiști ați lucrat până acum?

Cristina Simion: Am avut o statistică precisă până în urmă cu câțiva ani, dar am renunțat între timp. Păstrez, desigur, evidența expozițiilor, dar nu (mai) număr artiștii. Galeria Tiny Griffon este non-profit, rolul pe care mi-l asum este cel de promovare a artei și artiștilor, nu am un portofoliu limitat de artiști pe care să îi prezint periodic colecționarilor din carnetul de adrese. Dacă socotesc și bienalele, câteva sute. Sună bombastic, nu? Mai bine fără inventar.

Care sunt criteriile pe baza cărora alegeți cu cine lucrați sau pentru ce proiect?

Cristina Simion: Desigur, depinde de natura proiectului. Dacă e o expoziție în galerie, criteriile de selecție sunt eminamente subiective și doresc să îmi păstrez această libertate. Dacă e vorba despre manifestări publice, încerc să obiectivizez și să structurez cum pot mai bine criteriile pe baza cărora fac alegeri.

Îmi place să lucrez în echipă; ideile bune și, mai ales, punerea lor în practică, aparțin mai degrabă echipelor decât indivizilor. Poate că este și o urmare a faptului că nu îmi pot permite încă să angajez colaboratori, așadar, dacă îmi doresc proiecte complexe, colaborările externe sunt esențiale. E foarte important să fiu entuziasmată de o propunere, să mă captiveze oportunitățile – astfel pot fi creativă și eficientă, dar și să transmit altora cu sinceritate acest entuziasm al meu interior.

Am  putea spune că aveți un gen artistic preferat? Dar un artist preferat?

Cristina Simion: Deși sunt interesată de arta neofigurativă, am o pasiune de colecționar pentru opera unui artist de graniță, mai degrabă abstract în ultima parte a vieții: Jacques Herold. Deoarece am ales, în ultimul an, să fac cunoscută și publicului colecția mea, pasiunea pentru arta lui Herold nu mai este un secret.

Sunt mai mulți artiști contemporani pe care îi admir; cu unii am avut onoarea să lucrez, cu alții – încă nu, dar continui să sper. Cum profesia de curator presupune să cunoști opera a numeroși artiști, cred că ar fi imposibil să ai un singur artist preferat. În plus, cred că un curator bun știe să aprecieze și lucrări aparținând unor genuri și curente pentru care nu are un interes privat, de consumator de artă sau colecționar. Așa cum un editor nu caută să publice doar autorii săi preferați, un curator trebuie să aibă deschidere pentru valoarea și originalitatea conceptului și execuției artistice, indiferent de tipul de artă de care, personal, se simte cel mai aproape.

Care sunt proiectele de care vă ocupați anul acesta și care este, în mare, obiectivul dumneavoastră pe termen lung?

Cristina Simion: Mai am încă o expoziție din seria „Restitutio – Jacques Herold”, în iulie, la Muzeul de Artă din Cluj. Și solo show-ul Gabrielei Bodin, „Pavilionul”, în prezent pe simezele Centrului Multicultural al Universității Transilvania Brașov, care va poposi în august la București, la Muzeul Național al Literaturii Române.

Lucrez la o catalogare a unei colecții private, care mă solicită destul de mult, deși nu am un deadline, ceea ce e, totuși, plăcut.

În octombrie, la Internationales Haus Nurnberg, va fi o expoziție de mult timp planificată cu partenerii germani de aici: „Balkanika”, semnată de Iulia Șchiopu. Tot în toamnă, am programate mai multe conferințe. Și mai sunt câteva proiecte în lucru, pe care nu doresc să le fac cunoscute încă, atât timp cât nu am toate elementele. De aceea ezit și să discut despre obiectivele pe termen lung – prea multe s-au schimbat în ultimii ani, prea multe planuri au trebuit modificate sau chiar anulate…

Cum considerați că se raportează publicul la artă acum, când totul se derulează în viteză, în epoca social media și a informației obținute facil? Cum ar putea fi atras mai mult spre ea?

Cristina Simion: Arta se democratizează continuu, ceea ce este îmbucurător. Deja de peste un deceniu, în Marea Britanie sunt mai mulți vizitatori în muzee decât spectatori pe terenurile de fotbal. Trăim împreună cu arta, în forme din ce în ce mai interactive și care presupun expunerea noastră permanentă, voluntară sau nu: de la street art, la art flash mobs și body art events. Avansul prezenței digitale a artei în casele noastre, dar și în portofoliul investițional, este uimitor prin viteză și volum. Rețelele sociale ajută la propagarea instantanee a actului artistic și nu cred că putem vorbi de o diminuare a interesului public pentru consumul de artă, ci dimpotrivă, la extinderea sa către categorii tradițional mai puțin interesate de această zonă.

Preocuparea crescândă pentru artă e o tendință ireversibilă, nu aici e problema. Ci în felul în care alegerea formelor de artă care ne reprezintă va rămâne o decizie personală sau va deveni, din ce în ce mai mult, o reflecție a presiunii sociale și a imaginii pe care încercăm să o proiectăm celorlalți. Dacă în primul caz, arta este o formă a expresiei sinelui și o poartă senzorială și emoțională către înțelegerea lumii, în al doilea, devine un accesoriu de identificare socială și, potențial, o formă de manipulare. Nu am nimic împotriva celor hiper-bogați sau hiper-celebri pentru care arta are și valoare de investiție sau de statut. La urma urmei, achizițiile lor fac ca piața de artă să crească, interesul lor creează apetență pentru alții, prezența lor aduce în prim-plan artiști, expoziții, târguri de artă care devin fenomene sociale și subiecte de știri în prime time.

Dacă însă nu vom mai putea fi autentici în comunicarea noastră directă cu opera de artă, vom sărăci cu siguranță.

Fotografie principală: cadru din expoziția „Pavilionul”, credit: Dragoș Buhăescu