INTERVIU – Dumitru Gorzo: Cred în libertatea artistului și, cumva, asta înseamnă neangajare

Dumitru Gorzo, care inaugurează în 13 martie la galeria bucureșteană Arsmonitor expoziția „Pictodrom”, vorbește într-un interviu acordat curatorial despre noua serie de lucrări, despre practica sa artistică și cum se modifică aceasta odată cu schimbarea mediului în care lucrează, despre libertatea artistului și a actului de creație și rolul acestora, astăzi, în societate.

Noua expoziție, curatoriată de Silviu Pădurariu, reunește lucrări recente realizate de artist în atelierele din Pennsylvania și București, precum și picturi create în spațiul galeriei Arsmonitor, combinând tehnici tradiționale cu elemente contemporane.

Dumitru Gorzo s-a născut în 1975 la Ieud, în Maramureş, iar în prezent trăiește și lucrează în București și în Pennsylvania. Este co-fondator al ROSTOPASCA, unul dintre cei mai influente grupuri de artişti din România ultimelor decenii. De-a lungul carierei, a valorificat multe mediumuri artistice, lucrările lui variind de la pictură la sculptură, până la reliefuri din lemn tăiate manual, lucrări pe hârtie şi instalaţii.

„Pictodrom” poate fi vizitată la Arsmonitor, până la 29 mai, de marți până vineri, între orele 12:00 și 17:00.

Spune-ne mai multe despre noua expoziție de la Arsmonitor. Ce este „Pictodrom”? Pe ce se axează?

Dumitru Gorzo: „Pictodrom” este o expoziție de pictură, despre pictură. Un material ce conține informație vizuală așezată pe suprafață în momente diferite, având intensități variabile și arătând diferite modalități de exploatare a imaginii picturale. De la sugestii geometrice la arătări antropomorfe și elemente de bestiar.

Pornind de la o serie de lucruri care mă interesează acum, felul în care construiești imagine, în care distrugi imagine creând imagine, un fel anume de lucru cu forma și culoarea, realizez câteva lucrări in situ. Plec cu intenția de a face, cu instrumentele cu care am exersat de-a lungul timpului, o imagine cât de cât nouă. Dacă voi reuși să îmi transform radical pictura, cu atât mai bine. Am câteva zeci de schițe, știu ce direcție mă interesează, de unde să încep, însă cunosc puțin spre deloc rezultatul final. Când construiesc compoziția din mers, țin toate opțiunile de lucru deschise, inclusiv posibilitatea eșecului. Am nevoie de o experiență, una noua și pe astea nu le ai umblând prin locuri pe care le cunoști cu exactitate.

Mai sunt șapte lucrări de dimensiuni medii realizate în atelierul meu din State. Picturi făcute de-a lungul unui număr bun de luni, cu reveniri, ajustări, răzgândiri și decizii cât de cât clare. Toate la vedere. Îmi pare că în felul ăsta de lucrare și lucru văd timp – unul dintre câștigurile întâlnirii cu o parte din arta non figurativă americană din ultimele decenii. Nu știu în ce măsură cineva din afara membrilor activi ai breslei vizuale e interesat să vadă asta, dar sunt anumite gesturi și feluri de a lucra cu materia radical diferite în timpi diferiți. Și asta adaugă suprafeței o formă anume de profunzime ce indică, aș putea spune poartă timp.

Nu în ultimul rând, lucrările făcute în ultima vreme în atelierul bucureștean – dimensiuni reduse, culori violente și, în general, lucru a la prima. De ce așa, de ce diferite? Aș spune că dintr-un fel de respect pentru spiritul locului, sau ce îmi pare mie ca ar fi asta. Nu lucrez la fel în locuri radical diferite. Povestea mea cu Bucureștiul e una, povestea mea cu Statele este alta și cumva văd asta ca pe un câștig – faptul că folosesc mediul și informația vizuală din jur în povestea artei pe care o fac. În câteva rânduri, am încercat sa mut o formulă câștigătoare dintr-un loc în altul și niciodată nu a funcționat mulțumitor.

De când datează lucrările?

Dumitru Gorzo: La cele aduse din State lucram deja când am început să discut detaliile expoziției cu Silviu Pădurariu, curatorul expoziției sau „necuratorul”, cum își spunea cu ceva timp în urmă. Am început să lucrez la ele în urmă cu aproape doi ani și le-am finalizat recent. Sunt lucrări pe care le faci cum respiri, și sunt lucrări cărora le face bine pauza între etape.

Eram curioasă cât din noua realitate americană este inclus în ele.

Dumitru Gorzo: În mod conștient, nu am inclus ceva anume din povestea socio-politică a ultimei perioade. Când am venit în România, încă nu fusese învestit Donald Trump. Lucrurile au accelerat recent. Am remarcat un lucru: în momentul în care a a fost declarat câștigător, era mai multă îngrijorare în rândul prietenilor mei europeni și români decât între cei americani. Și trebuie spus ca la sfârșit de 2016, când a câștigat primul mandat, au avut niște săptămâni de depresie. Sunt vremuri cel puțin interesante, ca să spun așa.

Consideri că, în prezent, Statele Unite mai reprezintă un spațiu propice pentru artiști, pentru creatori?

Dumitru Gorzo: Excluzând cazurile extreme, cred că arta poate fi făcută cam în orice loc și moment. Apoi, să nu uităm, Statele Unite nu sunt Belarus sau China – se menține același număr de creatori buni ca anul trecut și probabil ca mai mulți ca în urmă cu zece ani și ăștia își fac treaba. Cu siguranță că vor fi anumite domenii afectate radical, însă un anume fel de artă crește mai ales în medii nu foarte propice. Excludem locurile cu ostilitate excesivă.

M-am tot plimbat prin New York  în ultimele luni, am întâlnit prieteni și oameni noi și vreau să spun ca lucrurile par a fi la fel. Ce-i drept, deseori când apar schimbări radicale nu se văd de la început.

În general, cât de implicată politic este arta ta? Pentru ce militează? Față de ce anume protestează?

Dumitru Gorzo: Atunci când o face, protestează față de unele lucruri clar definite și ușor de identificat. Nu sunt un artist politic, nu mă hrănesc din asta. Este evident că existența și ce se întâmplă în jur sunt o bună parte din materialul ce îmi formează arta, însă nu sunt și nu am fost vreodată un artist „angajat”. Cred în libertatea artistului și cumva asta înseamnă neangajare, poate chiar dezangajare.

Cum începi un nou proiect? Ai o rutină, un ritual?

Dumitru Gorzo: Am un fel de… amânare. Folosesc presiunea de dinaintea fiecărui proiect. Când ai o practică de atelier continuă, în general se creează un fel de coerență în ce faci și ca să aduci ceva nou în munca ta sunt două variante: fie faci un efort susținut care se vede, fie ajungi într-o situație în care toate par că îți scapă și te trezești în locuri în care nu ai mai fost. De multe ori, zgomotul din jur suprapus intențiilor mele mă scoate dintr-o zonă de confort și mă pune în niște situații în care de bună voie nu m-aș pune. Cred că funcționez bine în momentele de criză. Tocmai pentru că folosesc asta.

În timpul lucrului, te confrunți cu blocaje creative? Cum le gestionezi?

Dumitru Gorzo: Din blocaj în blocaj. De fapt, mai mult crize pe care trebuie să le trec și unul dintre avantajele experienței e acela că știi cum să administrezi momentele astea. Ceva în cap îți spune că sunt trecătoare și că, mai devreme sau mai târziu, o să ajungi undeva OK. Lucrurile nu sunt clare, line și nici nu trebuie să fie.

S-a întâmplat să revii la lucrări vechi pe care să le reinterpretezi?

Dumitru Gorzo: Revizitez locuri, niciodată nu renunț total la un lucru pe care l-am cunoscut, cu care am intrat în contact și care a devenit parte din căutările mele. Sunt multe feluri de a folosi o idee, o manieră, un proiect. Poți să îl folosești continuându-l, transformându-l, contrazicându-l și chiar ferindu-te de el. Dacă spui „nu mai vreau să fac picturi cu țărani vreodată”, deja e un fel de a folosi povestea respectivă. Da, se întâmplă sa calc prin multe dintre locurile prin care am mai umblat.

De-a lungul anilor, cum vezi evoluția ta din punct de vedere artistic? Ce a influențat schimbările? Cine? Te-ai lăsat influențat de vreun artist?

Dumitru Gorzo: S-ar putea să fie ceva legat de generația din care fac parte – mă feresc de orice fel de influență. E adevărat că aproape toată informația la care ești expus rămâne cu tine și răzbate cumva. Probabil că într-un fel sau altul folosesc cam tot ce e în proximitate, dar foarte rar preiau lucruri în mod clar. Nu este stilul meu. Cunosc artiști care au obsesia unei maniere de lucru sau a unui alt artist, și pot să facă lucruri bune cu asta. Eu nu sunt construit așa.

Cum spuneam mai devreme, fiecare proiect, fiecare expoziție trebuie sa aducă o experiență. Pe cât posibil, una noua și asta cred că nu obții călcând pe urmele altora.

Care a fost cea mai importantă experiență de până acum? Un moment cheie din cariera ta de artist?

Dumitru Gorzo: Cele mai importante experiențe au fost probabil poticneli, din încercări ce nu păreau să ducă undeva au apărut transformări importante pentru drumul meu. De felul lor, lucrările au două vieți: cea de atelier, povestea ta cu ele, și cea din afara atelierului, atunci când devin parte din experiența celorlalți. Se construiesc cumva, capătă și o relevantă exterioară intențiilor tale, în multe rânduri. Și când ai crede că ești scăpat se întorc cumva în povestea atelierului, lumea cu toate ale ei intră în lumea atelierului și a muncii tale prin niște lucrări ce le-ai lăsat afară, ce au plecat și cu care nu mai ai nicio treabă la modul activ.

Cam la același nivel de importanță sunt întâlnirile, întâlniri cu cărți și picturi, întâlniri cu mai mulți oameni și care au fost la momentul lor cea mai importanță experiență.

Și ca să merg la prima amintire, e un moment pe care îl tot pomenesc: eram clasa a VI-a și tata e impresionat de ceva ieșit din mâinile subsemnatului. Un desen.

Ce desen era?

Dumitru Gorzo: O copie după Grigorescu. Nu știu cum sunt generațiile Z și Alpha, dar înainte nemulțumirea părinților părea parte din procesul de educație. Mereu prezent. Să îl surprinzi pe criticul cel mai dificil era o realizare. Ce-i drept, între momentul respectiv și cel în care am luat-o clar pe calea artei a trecut mult timp. Și poticneli berechet. Spre exemplu, nici acum nu am mai multă claritate decât aveam în momentul în care terminam studiile, în urmă cu mai bine de 20 de ani.
Știu mai multe lucruri, înțeleg mai multe lucruri, dar cele mai bune etape din lucru, în care uiți de tine și nu mai contezi, sunt la fel cu cele de atunci.

Pentru că ai pomenit de realizări, pe lângă expoziții și aprecieri critice, consideri că succesul unui artist e reflectat și de performanța lucrărilor lui în licitații?

Dumitru Gorzo: Nu neapărat. Are, cu siguranță, un fel de relevanță, însă casa de licitație e un joc aparte, cu propriile sale interese. Jucătorii: un număr de colecționari – cei profesioniști care încearcă să tezaurizeze valoare și să influențeze cote, apoi amatorii care merg după chilipiruri. Uneori, cele două categorii se conțin una pe alta.

În așa numitul „primary market”, care e mai interesant pentru un artist viu, sunt și alte  feluri de colecționari. Este colecționarul vizionar, care are nevoie să descopere lucruri noi și care caută artiști scăpați de sub radarul aprecierii publice. Unii dintre aceștia au o bază teoretică  bună, alții au reflexe folositoare. A nu-i uita pe cei care calcă pe urmele colecționarilor cu viziune și care adună lucrări urmând obiceiurile unor indivizi în a căror judecată au încredere. Apoi, cei cărora le place să se înconjoare de lucrări cu care rezonează, care le întregesc cumva experiența sau pur și simplu lucrări care-i obsedează. Și abia după toți aceștia l-aș aminti pe colecționarul jucător, cel care cumpără aproape exclusiv în licitații și care vrea ceva cu condiția să fi vrut cineva înainte și să vrea un număr cât mai mare de indivizi și instituții în momentul achiziției.

Dacă succesul e interesul tău prim, arta e un pariu pierzător… Succesul e excepția, eșuarea e regula. Pentru fiecare artist care funcționează bine în piață, are expoziții, sunt zeci de practicanți care nu se văd sau sunt nevoiți să facă altceva. Aici teoreticianul american Peter Schjeldahl avea o teorie interesantă. Spunea că are două axe pe care le ia în seamă atunci când scrie despre cineva: trebuie să fie bun și să fie relevant.

E o stare anume atunci când consumi un produs cultural și îl și posezi din postura de proprietar. În general, cultura se poate consuma foarte bine fără asta, însă în anumite cazuri acest adaos poate adânci experiență. La fel cum o poate evacua. Ce-i drept, accesul neîngrădit e un mare avantaj.

Tu cum te simți văzându-ți lucrările în licitații?

Dumitru Gorzo: Observ și îmi văd de treaba. E o altă planetă. Altfel, e un detaliu din povestea lucrărilor, din viața lor de după atelier, viață care mi se pare importantă. E necesar ca munca pe care o faci să circule.

Care crezi că este rolul unui artist în societate, astăzi?

Dumitru Gorzo: Are același rol ca întotdeauna. Este un încurcă-lume care propune o altă perspectivă asupra lucrurilor. Când lumea e într-o criză, de obicei sunt chemați specialiștii. Nu ai ce să faci cu ei. Cum ar zice Chesterton: de asta suntem aici, din cauza specialiștilor.

Este foarte complicat să găsești un rol exact pentru artist în societate, pentru că arta, de felul ei, e în continuă mișcare și raportarea societății la ea e în continuă schimbare. Sunt vreo 20 de ani în care ideea de a face artă a fost privită pozitiv, ca parte esențială în țesătura socială, lucru care, pe de o parte a fost bun, pe de alta a dăunat. Bun pentru că, odată cu asta, interesul pentru artă și accesul la manifestările acesteia au crescut. De obicei, atunci când societatea este interesată de ceva încearcă să facă lucrul respectiv eminamente pozitiv și folositor. Nimic rău despre gospodari și gospodine, dar atunci când dorințele și temerile lor trec în prim-planul planificării proiectelor culturale avem de-a face cu un peisaj dezolant și plat.