INTERVIU – Marilena Preda Sânc, despre arta în anii ’80: Supraviețuiam într-o lume care ne marginaliza

Marilena Preda Sânc vorbește într-un interviu acordat curatorial despre limitele existențiale ale ființei umane, despre cenzura din anii ’80 și autocenzura care există și azi, despre solidaritatea între artiștii optzeciști, despre ecologia ființării și integrarea artelor românești în istoria artelor vizuale universale.

Lucrări din anii ’80 ale artistei Marilena Preda Sânc, între care unele ce nu au fost expuse public până acum, sunt prezentate la galeria Gaep până la 25 octombrie.

„Bodyscape 1982 – 1988” cuprinde multe colaje, desene și fotografii cu intervenții care pun în lumină o practică artistică experimentală și curajoasă ce exprima în mod deschis experiențele Marilenei Preda Sânc ca femeie, în ciuda climatului opresiv al vremii.
Expoziția poate fi vizitată de joi până sâmbătă, între orele 11:00 și 19:00.

Marilena Preda Sânc (n. 1955, trăiește și lucrează în București) este o artistă interdisciplinară, prof. univ. dr. la Universitatea Națională de Arte din București și autoarea mai multor texte despre artă în spațiul public, feminism și eco-artă. Începând cu anii ’80, lucrările sale în diverse medii – pictură, desen, colaj, video, performance – au fost prezentate la nivel internațional în muzee, galerii, bienale și târguri de artă.

Printre colecțiile publice în care se regăsesc creații ale ei se numără Muzeul Național de Artă Contemporană din București, Albertina din Viena, Arhitekturni Muzej Ljubljana și Kunsthalle Nurenberg. În 2004, i-a fost decernat Ordinul Meritul Cultural. În 2017, a primit Mențiunea specială Sardi per l’arte Back to the Future la Artissima, Torino (cu Gaep), iar în 2020, Premiul Radio România Cultural, categoria Arte vizuale, pentru expoziția personală „Subjective (De)Constructions” (de la Gaep, 2019). Prima expoziție personală Marilena Preda Sânc la Gaep a fost „but IT Got Too COLD” (2015).

Cum a fost influențată practica dvs. artistică de contextul sociopolitic din România anilor ’80?

Marilena Preda Sânc: Împreună cu alți colegi din Generația ’80 refuzam arta oficială și ne străduiam să ne dezvoltăm propriul sistem de gândire și creație. Se citea mult, experimentam modalități de expresie artistică, mixam medium-uri, tehnici. Ne izolam și petreceam mult timp în atelier, un loc al libertății. Expuneam la Atelier 35 (subsolul Galeriei Orizont), ne întâlneam în grupuri mici și discutam avându-i alături pe criticii de artă care ne erau aproape. Vizitele lor la atelier erau benefice. Ne informau despre evenimente și artiști din alte zone ale țării. Mai aflam despre ce se întâmplă în țară din revista Arta, publicație a Uniunii Artiștilor Plastici care, cu excepția primelor pagini dedicate propagandei comuniste, era singura revistă de artă profesionistă, foarte apreciată și astăzi de cei pe care îi interesează istoria artelor vizuale românești.
Deși nu ne cunoșteam, împreună supraviețuiam într-o lume care ne marginaliza. Alegeam arta ca un mod de a exista.
Personal, simțeam limitele coercitiv ideologice, dar și limitele impuse de statutul femeii într-o societate tradițional patriarhală. În ceea ce mă privește, încă din anii ‘80 am avut ca temă de cercetare și reflecție, precum și de reprezentare vizuală, limitele existențiale ale ființei umane.

Cum s-a conturat interesul dvs. pentru corp, identitate, natură și feminism în acea perioadă?

Marilena Preda Sânc: În ultimul an de facultate l-am avut profesor de atelier pe Ion Stendl, un maestru al desenului. Mi-am ales ca obiect de studiu mai multe pietre de mină pe care le aveam în casă. Tatăl meu le colecționa. Le contemplam și desenam o lume pe care am conceptualizat-o în seriile de lucrări intitulate „Moduli” și „Reconfigurări de peisaj”, expuse la Atelier 35 în 1981. În 1982, după câțiva ani de concentrare pe o zonă abstractă, am simțit nevoia de reflecție asupra ființei umane. Am ales femeia fiindcă puteam să-mi fiu model fizic, mental, senzorial.

În ce măsură erați conștientă că practica dvs. artistică se alinia cu principiile ecofeminismului? Ați folosit termenul la acel moment sau l-ați descoperit ulterior?

Marilena Preda Sânc: În anii ’80, feminismul ca teorie era o necunoscută pentru noi. După 1995, odată cu participarea la prima mea expoziție de artă feministă, la Ljubljana, am început să-l studiez – istorie, concept, tendințe contemporane – și să reflectez asupra creației mele și a artei femeilor artiste din România.
Termenul de ecofeminism l-am folosit prima dată ca titlu al unei prezentări la un simpozion feminist desfășurat la Dubrovnik, în 2000. Am analizat opera mai multor femei artiste din România, artiste cu o creație complexă și originală, și am ajuns la concluzia că există un ecofeminism autohton, puternic și autentic, ce ne reprezintă, datorită unei etici întemeiate pe grija față de om-natură, față de celălalt (human and non-human). O ecologie a minții regăsibilă în procesul existenței, al creației și prezentă în multe imagini.

V-ați gândit atunci la ideea de sustenabilitate în artă? Cum vedeți această tendință de acum?

Marilena Preda Sânc: Consider esențială pentru existența planetei și umanității sustenabilitatea ca prioritate într-o strategie individuală/ locală/ globală. Cred că este importantă acum, ca și atunci, educarea unui ecomental capabil să înțeleagă și să respecte natura-omul, libertatea, multiculturalismul, multietnicitatea și să considere pacea religia religiilor.

Ca artistă, cum vă raportați la cenzura din acea perioadă? A existat autocenzură în procesul creativ? Ce provocări întâlneați în ceea ce privește expunerea lucrărilor, prezentarea lor publică?

Marilena Preda Sânc: Cenzura din anii ‘80 funcționa, cu precădere, în cazul expozițiilor oficiale, tematice, al graficii publicitare/media și al lucrărilor de artă monumentală. În atelier puteai să creezi liber.
În anii ’80, datorită posibilităților oferite de mail art, am reușit sa particip cu fotografie intervenită (body art) în mai multe expoziții internaționale.
A fi artist în anii ’70 – ’80 era o alegere existențială. Nu aveam o piață de artă, galerii profesioniste, posibilități de a călători în Occident. Arta devenea un mod de a exista modest, pe care ți-l asumai, fără avantaje materiale și fără prea multe speranțe că se va petrece o schimbare.
Autocenzura exista doar dacă îți doreai un statut recunoscut oficial. Din păcate, mai există și astăzi autocenzură. Trenduri artistice și expoziții internaționale politizate, imagini acceptate fiindcă nu au mesaj împotriva unor puteri nocive pentru umanitate, artiști care elaborează imagini formale sau la comandă pentru a supraviețui…

Ați ales să lucrați cu materiale diverse, cu autoportrete nud, cum v-a fost percepută creația în cercurile artistice din România acelei perioade? Exista atunci solidaritate între artiste? Ați avut colaborări, schimburi artistice cu alte artiste din România?

Marilena Preda Sânc: Lucrările de body art nu au fost expuse în România în anii ’80 cu excepția expoziției „Mobil Fotografia”, desfășurată în 1987 la Oradea, ceva mai departe de București. Dar au fost prezente în expoziții internaționale de mail art, deoarece nu toate plicurile poștale puteau fi cenzurate. A rămas ca martor al acestor evenimente catalogul expozițional, pe care măcar unul dintre participanți reușea să-l primească, adică scăpa de cenzură.
Căutările mele în mai multe medium-uri artistice rezonau cu experimentele altor colegi. A existat o preocupare generațională pentru diversificarea modalităților de expresie artistică. Artiștii erau solidari. Ne apreciam și ne bucuram de lucrările și expozițiile bune ale artiștilor din toate generațiile care și-au căutat un drum personal și au creat o imagine autentică netributară propagandei comuniste.
Eram prietenă și colaboram cu artiste precum Ana Golici, Wanda Mihuleac, Roxana Trestioreanu, Daniela Grușevschi, Marinela Măntescu, Magda Cârneci (poetă și critic de artă).

Aduceți acum în fața publicului în premieră o serie de lucrări. Cum ați făcut selecția pentru această expoziție?

Marilena Preda Sânc: Selecția am făcut-o împreună cu galeria Gaep, care a fost interesată de lucrări din perioada de început (anii ’80) ce nu au mai fost expuse deloc sau au fost prezentate foarte rar – de exemplu, colaje din seria „Bodyspace” au putut fi văzute doar în 1982, la sala Kalinderu, în expoziția „Expresia corpului uman” (curator Wanda Mihuleac). Apreciez intuiția galeriei de a alege lucrări din seria „My Body Is Space in Space, Time in Time and Memory of All”, lucrări uitate prin sertare și atelier. Prezentate și valorizate într-un discurs vizual perfect integrat spațiului galeriei, ele mă fac să conștientizez mai bine o anumită perioadă din creația artistică personală.

Există o lucrare anume dintre cele expuse la Gaep pe care o considerați de referință?

Marilena Preda Sânc: Fiecare dintre lucrările prezente în expoziție a însemnat începutul unei serii: desenele „Bodynature” și „Androgin”, lucrările de body art, colajele din seria „Bodyspace”… Dar cartea de artist „Crochiul minții” (text și imagine în serigrafie) reprezintă o sinteză a consubstanțialității femeie-natură și este un construct vizual metaforic senzorial-spiritual care și-a găsit în decursul anilor diverse formule de reprezentare vizuală, în mai multe medium-uri artistice, de la pictură la video.

Privind în urmă, ce rol a jucat acea perioadă în formarea viziunii dvs. artistice?

Marilena Preda Sânc: Cred că tot ce am trăit, gândit, reflectat în lucrările mele din acea perioadă, experimentând și îndrăznind să abordez noi teme, noi medium-uri artistice, reprezintă tendințe conceptuale pe care le-am dezvoltat și diversificat ulterior. Le-am recontextualizat odată cu maturizarea și modelarea unui univers de creație pe care m-am străduit să-l dezvolt în lumina unei onestități ce mi se pare esențială pentru un artist – o ecologie a ființării.

Ce credeți că ar trebui cunoscut și revalorizat din arta românească a acelor ani?

Marilena Preda Sânc: După o perioadă destul de lungă, din păcate, în care majoritatea expozițiilor europene cu bugete semnificative se concentrau pe imagini cu simboluri anticomuniste și deloc pe o cercetare reală a producției de artă neoficiale din țările ex-comuniste (mă refer la anii ’90), în ultimii ani remarc și apreciez strădania unor galerii particulare, curatori de aici, de acolo de a cerceta și a completa cu anumite evenimente, texte critice, opera unor artiști – o adevărată cronologie a istoriei artelor românești. Un pas deja făcut, dar care necesită mult efort în continuare, ar fi de integrare a artelor românești în istoria artelor vizuale europene/ universale.
La un simpozion internațional organizat de UE în Austria (2007) mi-am exprimat dorința de a fi integrată, și nu asimilată ca identitate culturală… ca tot ce ne definește în societatea/ umanitatea contemporană.

Fotografie principală: Marilena Preda Sânc, „Body–Space”, 1983, intervenție cu stilou și marker pe fotografie, 40 x 30 cm © Marilena Preda Sânc; foto: Alexandru Paul