Olimpiu Bandalac, despre „Orele…” cu Nemescu, arta de după ’90, licitații și provocarea obținerii unei finanțări de la stat

Artistul vizual Olimpiu Bandalac, care expune o complexă instalație multimedia, „Orele…”, la galeria bucureșteană Scemtovici & Benowitz, vorbește într-un interviu acordat curatorial.ro despre parcursul său artistic, despre lucrările realizate de-a lungul a trei decenii, unele expuse acum în premieră, despre colaborarea cu reputatul compozitor Octavian Nemescu, despre arta și piața românească de artă de după 1990, regretul de a-și oferi lucrări în licitație și provocarea pe care o presupune obținerea finanțării de la stat pentru unele proiecte.

Olimpiu Bandalac (n. 1955) este creator complex, un reper al postmodernismului cultural local, perioadă pe care o asimilează și depășește. Artistul operează cu „trecut-prezentul” atât la nivelul ideii, cât și al construcției operei de artă. Deși încadrat cronologic în generația optzeciștilor, arta lui e atemporală și situată în afara tendințelor. Activează în domeniul artistic din 1978, iar zonele de interes sunt desen, pictură, obiect, instalație, film de animație, video, performance. Trăiește și lucrează în București.

Expoziția „Orele…”, curatoriată de Raluca Ilaria Demetrescu, o meta-instalație multimedia ce încorporează piese muzicale din creația compozitorului Octavian Nemescu, poate fi vizitată până pe 20 aprilie, în zilele de joi, vineri și sâmbătă, între orele 14:00 și 19:30. Vizitatorii vor putea audia piesele compozitorului Octavian Nemescu integrate în instalație începând de la ora 17:00, până la închiderea programului de vizitare.

Ați pus laolaltă pictură și obiect, film și sunet, îmi dau seama că muzica este o parte importantă în creația dumneavoastră, cum influențează ea arta pe care o faceți?

Olimpiu Bandalac: Este o muzică cu care m-am obișnuit în timp, în ani, îmi place foarte mult. La proiectul acesta mă gândesc de mult timp, pentru că, mai ales în ultimii zece ani, m-am dezvoltat pe partea de instalație multimedia, care presupune diverse elemente spațiale, o compunere a spațiului, în ideea de „operă totală”. Este un concept destul de vechi, apărut în anii ’60 – ’70, dar pentru mine încă este valabil pentru că am început să folosesc spațiile la care am avut acces și am avut mereu, cel puțin în ultimii ani, dorința să combin elemente vizuale cu elemente audio. Am realizat asta de mai multe ori. Cea mai bună realizare a mea pe zona asta a fost în 2016, când am fost invitat să particip la un proiect la WASP, galeria specializată pe artă experimentală, unde am avut șansa să realizez o instalație audio care cuprindea pe de o parte proiecții video, o coloană sonoră complexă făcută din patru piste audio, preînregistrate, și elaboorate într-un studio, combinată cu această prezentare, cu intervenția live a unei soprane. Ca să explic cum decurg aceste proiecte, ar trebui să încep cu 1982 – 1983, când l-am cunoscut pe Octavian Nemescu și a fost o întâlnire providențială pentru mine, pentru că această colaborare în zona filmului m-a făcut să îmi dau seama de potențialul foarte mare pe care îl are un mesaj artistic complex, care are toate elementele – vizual, lumină, scenografie și audio. Și am încercat în permanență să gândesc proiecte de tipul ăsta.

Această expoziție „Orele…”, care e de fapt o instalație, are legătură cu o recentă lansare a unui album cu muzica lui Octavian Nemescu. În mod specific, piesa aceasta care are șapte părți și se numește „Muzica minutelor unei ore fatale” și care e o evoluție pe care Octavian Nemescu a compus-o în câțiva ani. A compus separat fiecare piesă dintre cele șapte și acum a fost ocazia să fie prezentată lucrarea completă.

Ați preluat integral?

Olimpiu Bandalac: Toată, da. În această instalație sunt, practic, prezentate două piese majore ale lui Octavian Nemescu – una este „Lacul lacrimilor” și cealaltă, „Muzica minutelor…”. Amândouă au legătură cu timpul, cu viziunea lui Octavian Nemescu asupra timpului, care, în opinia mea, corespunde cu demersul meu. Pentru că lucrările mele sunt realizate prin acumulare, printr-o continuă revenire în timp, d-asta am și folosit titlulatura „Orele…”, pentru că sunt ore care au decurs și datorită lor au apărut aceste lucrări, care nu aveau cum să rezulte altfel. Sunt minuțioase, pline de semne grafice care se suprapun și dau împreună un rezultat plin de culoare și, în același timp, cu o oarecare adâncime.

Felul în care sunt prezentate poate duce cu gândul la o capsulă a timpului?

Olimpiu Bandalac: Poate fi și asta. Eu așa am pornit în ultimii ani și anume: când zic că am terminat o lucrare, ea e practic și pregătită pentru expunere. Aceste rame sunt manufacturate de mine. Așa m-a învățat tatăl meu să prelucrez lemnul. Acesta este lemn de stejar, care e îngrozitor de tare. Casetarea aceasta dă o oarecare prețiozitate și, de fapt, le transformă în niște obiecte.

Vizitatorul pe ce anume trebuie să se concentreze în expoziția dumneavoastră? Ce să nu rateze?

Olimpiu Bandalac: Are mai multe lucruri de văzut aici, pentru că lucrările astea acoperă între 20 și 30 de ani. Ele sunt începute demult, am tot revenit, le-am reluat și privitorul poate să aibă niște satisfacții de descoperire a unor detalii. Eu nu folosesc pensule pentru zonele de culoare, folosesc doar degetele mele, niște bețe, în ideea de a lăsa niște urme unice pe suprafața lucrării. Altă idee pe care am avut-o în urmă cu câțiva ani e să îmi pregătesc singur suportul, aceste forme din hârtie obținută prin reciclare – hârtie manuală – tocmai în ideea de a avea o lucrare unică din toate punctele de vedere. Sunt și lucrări pe lemn, îmi place să am și un fundal din material solid, dar sunt multe lucrări, mai ales în prima parte a expoziției, realizate pe aceste foi de hârtie manuală.

Despre ce perioadă vorbim?

Olimpiu Bandalac: Imediat după 1989, după doi, trei ani de pauză, care s-au consumat prin vizite de documentare, pentru că eram flămând să intru în contact cu muzeele din Europa, am revenit în micul meu atelier și am crescut încet, încet aceste lucrări, petrecând multe ore cu ele.

Cum a fost trecerea de la un mediu la altul, de la un stil la altul, de la un deceniu la altul? 

Olimpiu Bandalac: Eu am primit un atelier în 1982 și, până în 1989, am avut destui ani în care am lucrat oarecum în singurătate, încercând diverse lucruri, materiale. Am aruncat fel și fel. Am și desene pe hârtie care au mers în paralel cu lucrările astea. Activitatea și crezurile mele s-au schimbat începând cu anul 1981, când am intrat în studioul AnimaFilm, și am avut 13 ani de lucru într-un mediu foarte interesant. Platoul de filmare cinematografic este ceva foarte spectaculos și care imediat m-a atras către ceea ce numim azi instalație. Am probat acolo diverse formule în ideea de a-mi crea propriile scene de animație, dar pe care după aceea le-am dezvoltat în lucrări personale. După 1990, când am început să lucrăm și noi pe zona video a fost o dezvoltare firească: mi-am cumpărat prima cameră video, am început să îmi editez singur filmele.

Cum v-ați descrie parcursul artistic de până acum?

Olimpiu Bandalac: Este unul sinuos, cu multe încurcături, multe reveniri și care are, desigur, o doză de nemulțumire și de neîncredere care e constantă atunci când te gândești la lucrurile pe care le faci ca artist. Adică, o zonă de tatonare și de încercare cred că există la orice artist. Ideea e să păstrezi ceea ce este bun și să te eliberezi de lucruri care poate au fost interesante la un moment dat, dar despre care îți dai seama că nu duc într-o direcție bună. Eu nu prea am expus în general. Aceste lucrări din „Orele…” nu au fost expuse decât poate o singură dată, unele. Nu am ținut neapărat să ies cu ele, dar având în vedere contextul și tema care mi-a căzut foarte bine, le-am scos. Sunt lucrări care nu au fost expuse vreodată. Am făcut o selecție cu Raluca Ilaria Demetrescu, curatoarea. Am ales ce era necesar.

Câte lucrări sunt expuse?

Olimpiu Bandalac: Sunt expuse în jur de 55 de lucrări și mai sunt vreo 10, 12 la cafeneaua Uzina, de pe strada Ion Câmpineanu. Se pot vizita și acolo.

Vorbeați despre încercări și spuneați că e bine să te eliberezi de unele lucrări. Ce sfat aveți pentru tinerii artiști?

Olimpiu Bandalac: Cu tinerii artiști am un contact permanent, pot să spun. Le urmăresc activitatea, mă duc la expoziții, lucrez și cu studenții. Îi îndemn să încerce cât mai multe lucruri, să lucreze cât mai mult, și să limpezească cât mai bine o eventuală direcție către care se îndreaptă. Trebuie să faci ordine în lucrul tău, să te ghidezi nu neapărat după modă, nu neapărat după ce este actual, dar să reușești să realizezi ceva ce are legătură cu structura ta, cu gradul de informare, cu cultura pe care ai reușit să o acumulezi și, în orice caz, trebuie să ai antenele deschise, să vezi cât mai mult și să dai o mare importanță muzeelor.

Cum găsiți arta contemporană românească?

Olimpiu Bandalac: Mi se pare foarte interesantă. Din punctul meu de vedere, nu e mai prejos decât ce se întâmplă în străinătate. Și avem și ecouri la ce se întâmplă la noi. Însă avem niște dificultăți în zona artei contemporane – avem o subfinanțare, nu găsim resurse pentru proiecte complexe, sunt foarte puține portițe prin care poți să ajungi, dar e o creștere foarte mare pe zona de activitate privată. Galeriile private sunt foarte active, urmează și un mare târg de artă. E o creștere. Am fost puțin împiedicați și de cei doi ani de pandemie, dar pentru mine, de exemplu, retragerea și coagularea unor lucruri în tăcere au fost benefice. Plus că am meditat și asupra unei teme foarte grave, tema războiului. Am făcut niște lucrări și pe partea asta. Nu putem să o ignorăm. Perioada de izolare a semănat un pic cu anii ’85 – ’89, care au fost groaznici aici, dar am făcut atunci lucrări foarte bune, cu care nu mi-e rușine.

Există și lucrări cu care vă este?

Olimpiu Bandalac: Nu. Știți că se vorbește, am auzit asta și e ceva adevărat, că parte de dinainte de 1989 din creația artiștilor ar fi fost oarecum viciată și de climat, și de anumite influențe nefaste. Nu mă raliez la această opinie și chiar sunt unele zone care trebuie rediscutate. Sunt artiști valabili care nu au capotat așa.

Despre piața de artă de la noi ce părere aveți, pornind de la licitații?

Olimpiu Bandalac: Nu sunt suficient de informat pe zona asta, mi-ar fi cel mai comod să spun că nu știu cum funcționează acest tip de piață de artă, dar urmăresc de departe. Recent, am discutat cu un colecționar important. Se ridică problema nivelului general al colecționarilor – cei care practic cumpără în licitații gen Artmark sunt oameni care nu au o suficientă informare și deschidere pe arta contemporană. Ei cumpără așa, după cum au auzit sau … E un nivel, deocamdată, între jos și mediu. De aici și diferența între case de licitații. În plus, este vorba și despre marketing. Ca la orice vânzare – eu am de 20 de ani o firmă de publicitate – depinde de cum îți sunt prezentate lucrurile, depinde cine e interesat și de o fluctuație incontrolabilă. Marile nume de artiști nu intră în discuție, dar mai mult mă interesează arta contemporană, care e subevaluată.

Estimările reflectă în vreun fel, după părere dumnavoastră, valoarea artistului?

Olimpiu Bandalac: Este o presiune pentru prețurile mici, la arta contemporană. Un preț mic din start. Și am observat că nu se licitează. Dacă se cumpără ceva, se cumpără la prețul minim. Foarte rar se licitează. Mie, ca artist, îmi pare rău că am dat o lucrare în felul ăsta. Nu este chestia de bani, dar nu mi se pare corect.

Ați dat recent lucrări în licitație?

Olimpiu Bandalac: Da, am vândut două lucrări în decurs de un an și jumătate, doi. De amândouă în pare rău că le-am dat.

La nivel mondial, vorbim despre licitații de sute de milioane de dolari.

Olimpiu Bandalac: Marketingul, cum spuneam. Nu este o limită. Dar este și o parte bună. Publicitatea care se face în jurul acestor case de licitații naște interesul publicului. Târgurile mari de artă sunt tot mai vizitate. La Bienala de la Veneția, anul trecut au fost 850.000 de oameni. Ceea ce e un succes extraordinar. Nu putea să vezi expoziția, atât de multă lume era…

După această expoziție, ce planuri, ce proiecte aveți?

Olimpiu Bandalac: Cum am spus, expun destul de rar. Am două proiecte la care lucrez deja de câțiva ani. Unul privește un ansamblu de lucrări de grafică doar pe hârtie, pe care nu le-am expus până acum. Lucrez la un inventar și aș vrea să fac ceva cu ele. Al doilea este o instalație multimedia la care lucrez deja de câțiva ani, pentru care în permanență caut finanțare și nu găsesc și pe care nu cred că o să o finalizez anul acesta, poate anul viitor. Țin foarte mult la ea. Va avea și zona asta audio, va fi ceva complex.

Legat de finanțări, acum fiind perioada de depunere a proiectelor la AFCN, ați mers în direcția asta? Cum vi se pare politica aceasta a statului?

Olimpiu Bandalac: Am încercat. Cred că de trei ori am depus în decurs de zece ani proiecte. Este foarte ciudat sistemul de punctaj. Îți trebuie mult timp să pierzi. Și sunt niște criterii aberante, după mine. De exemplu, să estimezi ce impact o să aibă expoziția ta la un număr de persoane. Iar asta este ceva imposibil. Și pentru asta primești punctaj. Nu mi se pare realist să gândești în felul ăsta. Sunt colegi însă care lucrează în echipă, stau nopțile și depun proiecte. Caută fiecare o portiță. Problema este că nici nu explică cineva ce nu e bine în proiectele depuse. Nu ai feedback.