INTERVIU – Raluca Popa: „E foarte greu să lucrezi cu ceva legat de Brâncuși, mai ales în spațiul românesc”

Raluca Popa care expune zilele acestea la galeria bucureșteană Gaep vorbește într-un interviu acordat curatorial.ro despre practica sa artistică, despre cercetarea făcută pentru recentele lucrări, între care desene prin binoclu, fotografii cu intervenții transferate pe diapozitiv și un obiect bazat pe un sistem optic de camuflare, prin care redă ideea de serialitate, dar și de camuflare. Ea a combinat o piesă creată de György Ligeti, compozitor maghiar originar din Transilvania, și o fotografie realizată de Constantin Brâncuși cu lucrări în propriul atelier în jurul anului 1920, dar a folosit și tehnica mezzotint pentru a reproduce două cadre care se înscriu ideii de ascundere.

„Source”, a doua expoziție personală la Gaep a artistei Raluca Popa, stabilită de mai mulți ani la Berlin, e deschisă la galeria bucureșteană până pe 29 iulie. După ce a expus în același spațiu în 2019, acum a revenit cu lucrări recente, prezentate în premieră, dar și cu unele mai vechi.

Raluca Popa, născută în 1979, trăiește și lucrează în Berlin. A absolvit masterul în Arte Plastice la Byam Shaw, Central Saint Martins, University of the Arts London (2011), după studii de licență la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca (2003). Printre expozițiile ei recente se numără „Time Lines” (expoziție online, gaepgallery.com, 2022), „22 Women Artists” (Stations, Berlin, 2022), „Goodbye, Sarotti!” (Soft Power Project Space, Berlin, 2021), „2012 Alphabet Book” (The Last Archive & Tranzit, București, 2020), „Viral Self-Portraits” (online, MG+MSUM, Ljubljana, 2020), „How to Disappear” (solo, Gaep, București, 2019), „Artistic Enquiries into Plants” (Tranzit, București, 2019), și „The Unknown Portrait of Brancusi” (solo, Europe House, Londra, 2016). A participat de două ori în bienalele de artă Sinopale (Sinop, 2022 și 2017) și Art Encounters (Timișoara, 2019 și 2017).

Pornind de la testele din școala generală și liceu, trecând prin fotografiile făcute de la geamul apartamentului din Berlin timp de patru ani și ajungând la tehnicile folosite – mezzotint și diapozitivul, mai rar folosite azi -, putem vorbi despre nostalgie în lucrările tale?

Raluca Popa: Lucrez cu aceste tehnici pentru că sunt interesată de serialitate, de practica lentă și de mediul analogic în general. Dar tocmai pentru că folosesc adesea documente și materiale vechi în lucrările mele, și adesea cu o implicație personală, încerc să depășesc formele de nostalgie. Mă întreb frecvent: în ce fel pot să lucrez cu materiale aparent lipsite de sens pentru alții, cum ar fi testele personale de la școală, și să le construiesc propria biografie? Așa cum am spus cu altă ocazie, odată ce astfel de materiale sunt păstrate pentru o perioadă lungă de timp, ele se desprind, se eliberează de posesorul lor. În acest moment de înstrăinare mă apropii de ele pentru că le pot judeca mai clar și, da, fără acea nostalgie despre care vorbești. Cred că încerc mai degrabă să circumscriu nostalgia, să o neutralizez. Cu toate acestea, lucrările ar putea provoca și alimenta nostalgia în privitor. Dar eu însămi nu sunt prea dornică să dau instrucțiuni privitorului despre citirea lor.

Ce anume te-a îndemnat să păstrezi testele și când te-ai gândit prima dată că ele ar putea avea un loc important în practica ta artistică?

Raluca Popa: Poate că am păstrat lucrările școlare ca un fel de dovadă a unei activități pe care eu sau oricine altcineva din generația mea a desfășurat-o cu ani în urmă. Poate că le-am păstrat și, astfel, am putut să îmi amintesc de o comunitate, de un grup din care am făcut parte la un moment dat. Am publicat acum câțiva ani în revista Idea o selecție de trei lucrări din disciplina Cultură civică, cu temele Proprietate, Salariul și Greva. A fost prima dată când am lucrat cu acest material. Formal, cele trei materiale sunt foarte asemănătoare – o pagină scrisă de mână, cu titlul, numele, data, nota, poziționate cam în același loc. Dar, în același timp, am fost atrasă și de un fel de muzicalitate care apare prin simpla citire a acestor trei cuvinte, ca un titlu de capitol, de cântec sau de articol de ziar. Lucrările mi-au deschis ușa către alte lecturi, mai critice, mai îndepărtate de scopul lor inițial.

Plănuiești să te folosești de ele și pe viitor sau te vei îndrepta spre un alt suport pentru lucrările tale artistice?

Raluca Popa: Trebuie menținut un ritm, o lucrare generează altă lucrare. Mă gândesc tot timpul la anumite teme, lucrări, încerc să mă obișnuiesc să conviețuiesc cu ele, să-mi obișnuiesc mintea cu ele. Munca cu materialul respectiv a evoluat așa cum a evoluat pentru că interesul meu pentru el a crescut în timp, de asemenea pentru că oamenii au reacționat pozitiv la ce am făcut și datorită altor dinamici din munca mea. Mai recent, mi-am dorit să lucrez mai mult cu această colecție și poate, în timp, voi reuși să pun bazele unui fond de lucrări care au ca inspirație acest material vechi. Dar, bineînțeles, aș vrea să lucrez și la alte proiecte și, în cele din urmă, trebuie să decid ce lucrări au prioritate pentru mine.

Care este numitorul comun al expoziției „Source”?

Raluca Popa: Este impulsul de a vedea, de a privi cât mai departe posibil, cu calm și fără prejudecăți. Cred că cel mai potrivit este să vezi lucrările din expoziție de unul singur. „Source” este o sumă de orizontale care se întâlnesc în spațiul galeriei. Am decis această dispunere împreună cu Mihaela Chiriac, curatoarea expoziției mele. Spațiul de sus al Gaep are o deschidere particulară, ca o secțiune de cerc. Trecerea se face dintr-o încăpere în alta – sunt trei încăperi – prin două uși. Dacă în prima expoziție personală de la Gaep, „How to Disappear” (2019), curatoriată de Tevž Logar, acest parcurs a fost accentuat prin construirea unui perete suplimentar care traversa toate cele trei camere, trecând prin deschiderea ușilor, în expoziția actuală, „Source”, am accentuat curbura spațiului, linia orizontului, prin dispunerea similară a seriilor de lucrări în cele trei încăperi.

Prin combinația dintre muzica lui Ligeti și fotografia realizată de Brâncuși, ce descoperire ai făcut legat de sculptorul român? Spre ce s-a îndreptat analiza ta în cazul acestor lucrări?

Raluca Popa: Am redescoperit fotografiile uimitoare pe care le-a făcut în atelierul său, sute de fotografii, tehnica imperfectă, deciziile personale sesizate în micile modificări de la un cadru la altul, mișcarea prin spațiul atelierului. Te simți de unul singur în acel spațiu, dar nu este un sentiment copleșitor. Scopul meu nu a fost să învăț ceva despre Brâncuși și altceva despre Ligeti, ci să văd ce este posibil atunci când lucrez cu două materiale diferite, ce se întâmplă când condensez două referințe puternice într-un singur demers. Am vrut și să reflectez mai mult asupra desenului și, pentru că practica mea se bazează foarte mult pe desen, să găsesc, să urmez alte direcții. De altfel, seria se numește „Disegno Ricercato”, parafrazând titlul lucrărilor lui György Ligeti („Musica Ricercata”). Este foarte greu să lucrezi cu ceva legat de Brâncuși, mai ales în spațiul românesc. Pare imposibil, uneori fără rost, poate de aceea am continuat. Dacă voi lucra la seria „Disegno Ricercato” în următorii ani, mă aștept ca ea să se transforme semnificativ. De exemplu, mă interesează foarte mult ideea de mișcare, de deplasare pe care am început să o recunosc în fotografiile lui Brâncuși, iar lecturile mele din ultimele luni s-au îndreptat și către texte teoretice despre dans, mișcare, coregrafie, partiturile lui Rudolf von Laban etc. Sunt curioasă unde voi ajunge cu această serie.

De ce ai ales privirea mediată de instrumente asupra subiectului? Prin desenele făcute prin binoclu și pe baza experimentului Rochester Cloak, ce ai dorit să scoți în evidență?

Raluca Popa: Pentru că încerc să abordez cu delicatețe materialele cu care aleg să lucrez. Binoclul, pantograful, sistemul de lentile creează și mențin o distanță față de obiectul observat și, cu toate acestea, privitorul face parte din acest mecanism de observare. Dar distanța aici nu este doar distanța în sens fizic, la nivel conceptual ea poate fi înțeleasă și ca necunoaștere, distanță în timp, lipsă de claritate, lipsă de înțelegere, confuzie, dispariție, regăsire, dar și zonă protejată sau restricționată. Mă interesează aceste semantici marginale, suplimentare.

Care este concluzia la care ai ajuns privind prima fotografie făcută de la fereastra apartamentului berlinez și cea mai recentă? Cum s-a modificat peisajul? Cu modificările aduse, ce vrei să trezești în mintea privitorului?

Raluca Popa: Lucrarea este gândită ca o expunere fără sfârșit. Priveliștea din balconul meu, cunoscută sub numele de Teufelsberg și prezentată în seria de diapozitive „History”, este un peisaj copleșitor, fastuos, frumos. O carte poștală. Dar este și un spațiu instabil, îți dai seama, odată ce citești mai multe despre cum a apărut această oază aparent naturală. În lucrarea cu diapozitive, acest peisaj este succesiv prezentat, în ordinea zilelor în care l-am fotografiat. Cronologia anilor este suspendată. Din când în când, în schimb, am punctat peisajul cu copaci împrumutați de la Cézanne și pictați pe fotografii, ca un artificiu suplimentar care accentuează artificialitatea camuflată a peisajului natural. Am vrut să imprim seriei un sentiment de anxietate, de pierdere a controlului, ceva ireversibil. Două diapozitive din serie întrerup imaginea cu care reușim să ne familiarizăm: un cadru de zi cu un șoim în zbor și un al doilea, de noapte, cu un foc violent la orizont. M-am gândit îndelung dacă introducerea lor ar fi prea mult. Dar cred că am făcut bine că le-am păstrat în final.

Ce înseamnă pentru tine „sursă”?

Raluca Popa: Anul trecut am intrat într-o librărie și am dat peste o carte despre Philip Guston. „Night Studio” este scrisă de Musa Mayer ca o carte de memorii despre tatăl ei, iar eu am citit-o repede și cu voce tare în atelierul meu, o citire care-mi apare acum, de la distanță, ca un fel de asumare personală a formelor variate de chestionare de sine cuprinse în textul străin. Una dintre lucrările menționate este o lucrare târzie, „Source” (1976), și arată o formă umană cu ochii larg deschiși deasupra un orizont incert. Acesta este momentul în care am decis titlul expoziției mele.

Dintre toate semnificațiile pe care le-am atribuit termenului sursă, cel mai mult m-am apropiat de cea de origine, de (loc de) proveniență și, ca o deturnare, de cea de perspectivă. Am redescoperit lucrări vechi și am încercat să-mi amintesc ceva despre începutul lor și să îmi clarific modul în care aș vrea să lucrez de acum înainte. Sursa ar putea fi, din nou, o orizontală bine definită și care taie prin ochiul deschis. Venind după „How to Disappear”, titlul precedentei expoziții personale – „Source” – sună de-a dreptul optimist.