INTERVIU – Regizoarea filmului „Jaful secolului”, despre viețile oamenilor în raport cu arta „inestimabilă”

Teodora Ana Mihai, regizoarea lungmetrajului „Jaful secolului”, lansat în cinematografele românești în 23 septembrie, vorbește într-un interviu acordat curatorial despre cum s-a folosit de experiența personală pentru cel de-al doilea proiect cinematografic al ei, despre maniera de lucru și pictura creată în stilul lui Paul Gauguin, despre cât valorează viețile oamenilor în raport cu arta considerată „inestimabilă” și despre colaborarea cu Cristian Mungiu, aici în rol de scenarist și producător.

Filmul, inspirat de un caz real – șapte opere de artă valoroase furate în 2012 de la Kunsthal Rotterdam de câțiva români -, îi are în distribuție pe Anamaria Vartolomei („L’événement”, „Le Comte de Monte-Cristo”), la primul ei rol în limba română, Ionuț Niculae, Rareș Andrici, Robert Iovan, Macrina Bîrlădeanu, Thomas Ryckewaert, Mike Libanon, Lucian Ifrim și Alexandru Potocean.

„Jaful secolului” – propunerea României pentru nominalizare la categoria „cel mai bun lungmetraj internațional” a premiilor Oscar 2026 –  a câștigat Premiului publicului la Festivalul Internațional de Film de la Shanghai, Balkan Film Award (premiul pentru cel mai bun film din competiția balcanică) la Festivalul Internațional de Film de la Sofia, Marele premiu la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia (2024), Marele premiu și Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal la Festivalul Internațional de Film de la Tokyo (2024).

Cum ați ajuns să lucrați în acest proiect? Ce v-a atras la el?

Teodora Ana Mihai: Scenariul a venit de la Cristian Mungiu, care lucra la el încă de după evenimentele reale din 2012. Ne știam deja din perioada primului meu documentar, „Waiting for August”, pe care Cristian îl selecționase la SFR (Serile Filmului Românesc, n.r.) la ediția la care era invitat special – acum vreo nouă ani. Acolo ne-am întâlnit personal și i-am vorbit despre primul meu lungmetraj de ficțiune, „La Civil”, la care ulterior s-a implicat în calitate de co-producător. Cred că încrederea s-a consolidat atunci.
Pentru mine, „Traffic/ Jaful secolului” a fost un „film de autori”: am preluat un proiect la care Cristian ținea foarte mult și am încercat să-l aduc la viață prin prisma propriilor mele experiențe. Am crescut ca fiică a unor părinți imigranți, care au avut curajul să lase totul în urmă și să o ia de la capăt în Belgia, cu speranța unui viitor mai bun pentru mine și fratele meu. Ce m-a atras cel mai mult a fost faptul că, dincolo de spectacolul jafului, filmul vorbește despre marginalizare, despre migranți reduși la „cetățeni de mâna a doua” și despre cât valorează, de fapt, viețile oamenilor în raport cu arta considerată „inestimabilă”.

Unde ați filmat și cum ați ales actorii?

Teodora Ana Mihai: Am filmat în mai multe locuri: la Rotterdam, la Tervuren în Belgia, dar și în România – la Iepurești, Seimeni, Topalu. Satul protagoniștilor a fost construit special pentru film, cu ajutorul efectelor speciale, iar multe dintre interioarele „olandeze” au fost recreate în România de echipa condusă de scenografa Simona Pădurețu. Mi-a plăcut acest amestec de lumi, pentru că oglindea chiar tema filmului: granițele care se estompează și diferențele care, totuși, persistă.
Distribuția a fost realizată de doi directori de casting, Cătălin Dordea și Ann Willems, ceea ce a creat o adevărată punte între Est și Vest. Procesul a durat aproape zece luni. Pentru mine era important să întâlnesc personal actorii, să citim împreună, să le simt energia. Faptul că făceam mereu naveta între Belgia și România a lungit lucrurile, dar cred că a meritat pe deplin.
Pe Anamaria Vartolomei o urmăream încă de la „L’événement” – aveam nevoie de un chip angelic, dar care să poată transmite și înțelepciune, și ambiguitate.
Restul distribuției îi include pe Rareș Andrici, Ionuț Niculae, Macrina Bârlădeanu, Robert Iovan, Lucian Ifrim, Alexandru Potocean și mulți alți actori români de mare valoare, dar și actori belgieni și olandezi precum Thomas Ryckewaert, Mike Libanon și Tim Haars. Cred că fiecare a adus o nuanță proprie, iar împreună au creat acel amestec de voci și perspective care face filmul viu.

Am lucrat mult pe motivații, „backstory”, corporalitate și tăceri. Nu mi-am dorit personaje plate, ci oameni vii, care greșesc, dar pot fi și înțeleși, nu doar judecați. Anamaria a construit o eroină prinsă între speranță și supraviețuire – nici victimă pură, nici „femme fatale”. Rareș nu e doar un viclean, ci își asumă un fel de ideologie de Robin Hood modern. Ionuț, la rândul lui, oscilează între bunătatea autentică și alunecarea în „combinații” care nu îi fac cinste, dar care derivă din circumstanțele lui. Umorul amar a fost, pentru mine, antidotul moralismului – un filtru care a făcut aceste personaje mai accesibile și mai umane.

Cum ați creat scenele cu operele de artă? Ați folosit reproduceri, CGI?

Teodora Ana Mihai: Scenografa filmului, Simona Pădurețu, împreună cu echipa sa, a coordonat întregul proces și a fost extrem de atentă la detalii. Nu am avut, desigur, acces la operele originale, dar ne-am dorit să păstrăm autenticitatea vizuală, în „spiritul” operelor furate. Una dintre realizările speciale a fost pictura creată în stil Gauguin, care seamănă cu chipul actriței noastre – o adevărată operă maestră a Simonei și a echipei ei. Această abordare a oferit spectatorului senzația de a fi în prezența unor capodopere, fără a le reproduce literal.

Care a fost cea mai mare provocare logistică a acestui film?

Teodora Ana Mihai: Reconstrucția spațiilor și menținerea coerenței vizuale între locații filmate în țări diferite. Exteriorul filmat într-o parte și interiorul în alta – asta cere o „yoga mentală” pentru a păstra energia și tonul secvenței.

În plus, am jonglat cu echipe din culturi și sisteme de lucru diferite. Uneori ritmul din România era altul decât cel din Belgia sau Olanda, și a trebuit să găsesc mereu un echilibru. Dar cred că tocmai această diversitate a adus filmului autenticitate: în spatele camerei, la fel ca pe ecran, s-au întâlnit lumi diferite.

Ce elemente din scenariu v-ați dorit neapărat să evidențiați vizual?

Teodora Ana Mihai: Am vrut să evidențiez vizual contrastul dintre precaritatea migranților și prețurile „ilogice” ale artei. Replica „un tablou de Picasso poate valora 50.000 de lei?” sintetizează perfect această ruptură, arătând cât de departe sunt uneori valorile materiale de realitatea oamenilor care muncesc invizibil.
De asemenea, am folosit în mod deliberat o pictură care seamănă cu Natalia – nu este o coincidență. Este o scurtătură vizuală între „chipul canonului” și chipul unei femei invizibile, ceea ce ridică întrebări despre cine merită să fie văzut și valorizat.
În plus, am urmărit să surprind absurdul și acumularea lui, aproape ironic, cu trimiteri la cinematografia de gen – heist, dar și filme de gangsteri. Vizualul devine astfel un mod de a spune mai mult decât cuvintele: tensiunea, umorul amar și contrastul social se simt imediat pentru spectator.

Ați întâmpinat dificultăți legale, privitor la folosirea imaginii operelor de artă?

Teodora Ana Mihai: Am ales soluții creative și simbolice pentru a evita orice blocaj legal. Filmul nu e despre operele de artă în sine, ci despre ierarhiile de valoare și modul în care arta și oamenii sunt percepuți. În același timp, e o reflecție asupra diferențelor dintre oameni: proveniența, experiențele lor și contextul în care trăiesc influențează atât felul în care sunt priviți și tratați, cât și modul în care se raportează la societate.

Este o anumită scenă care vă place în mod deosebit?

Teodora Ana Mihai: Oh, e o întrebare foarte dificilă – țin la multe secvențe, fiecare din motive diferite. Secvența în care Ginel o lovește pe Natalia, de exemplu, îmi este dragă pentru că simt că am reușit să o realizăm cu adevărat, în ciuda dificultății emoționale enorme pentru actori.

Țin, în mod special, și la scenele în care absurdul și comicul amar se întâlnesc cu precaritatea. De exemplu, secvența cu replica „tragedia e că și înăuntru e frig” sau cea cu replica „Yes, you’d be surprised, but we consider here to be we with you, even if you consider us to be all ‘they’” – care s-ar traduce aproximativ: „Da, ai fi surprins, dar aici ne considerăm împreună cu voi, chiar dacă voi ne considerați pe noi toți ‘ei’” – concentrează perfect tonul tragicomic al filmului și spun, cu umor, atât de mult despre diferențele de mentalitate și despre „clash-ul” între lumi pe care încercăm să-l arătăm.

Cum a fost colaborarea cu Cristian Mungiu, din punct de vedere regizor-scenarist, dar și regizor-producător?

Teodora Ana Mihai: A fost o colaborare bazată pe dialog și încredere. Cristian a scris scenariul și a vegheat cu atenție la nuanțele dialogurilor, mai ales că era primul meu film de ficțiune în română și primul rol în română al Anamariei. Eu am adus perspectiva mea de copil al diasporei, cu un picior în Est și unul în Vest, precum și sensibilitățile mele din experiența personală, ceea ce a influențat modul în care am construit tonul filmului. Am fost mereu pe aceeași lungime de undă în privința mesajului și a direcției generale. Evident, fiind doi oameni creativi cu viziuni artistice proprii lucrând la același proiect, au existat dezbateri, dar acestea s-au referit doar la detalii, nuanțe sau ritm, niciodată la fondul poveștii sau intenția artistică.

Care este mesajul pe care doriți să îl transmiteți prin acest film?

Teodora Ana Mihai: Filmul, și în special acesta, este pentru mine un exercițiu de empatie. Nu este despre eroi sau ticăloși, ci despre oameni prinși în circumstanțe dificile. Întrebarea centrală este: cine stabilește ce are valoare – un tablou celebru sau viața unui copil crescut fără părinți?
Într-o Europă în care extrema dreaptă câștigă teren, cred că este vital să reînvățăm empatia și să rupem vechile tipare de gândire.

Cum credeți că va primi publicul român din Diaspora acest film?

Teodora Ana Mihai: Cred că se va regăsi în multe detalii, pentru că filmul este profund românesc, dar nu numai. Vorbește despre frustrările primei generații de migranți, despre visele lor, despre contradicțiile cu care s-au confruntat și despre impactul asupra societății și generațiilor următoare. Pentru românii din Diaspora, dar și pentru cei din țară, filmul poate fi uneori oglindă amuzantă, alteori incomodă, dar – vreau să cred – întotdeauna necesară și, sper, un act de recunoaștere a experiențelor lor.

Au apărut reacții din partea celor implicați direct în protejarea patrimoniului cultural?

Teodora Ana Mihai: Nu am urmărit să provoc un scandal în jurul patrimoniului cultural, ci mai degrabă să ridic întrebări. Heist-ul este doar „trăgaciul” poveștii: în spate se află discuția despre vizibilitate, despre Est și Vest, despre clase și despre felul în care societatea decide cine merită să fie văzut și respectat și cine nu.