INTERVIU – Sergiu Negulici, despre trauma colectivă a trecutului industrial: Arta poate crea o distanță poetică față de durere

Sergiu Negulici, artist digital și regizor de animație multipremiat, vorbește într-un interviu acordat curatorial despre transformarea prin artă a trecutului industrial, despre arta care leagă comunitatea și cele mai noi proiecte ale lui care implică povestea uzinei ARO și trauma colectivă în contextul post-industrial.

El prezintă vara aceasta patru lucrări la Câmpulung Muscel, în cadrul a două proiecte care conectează arta contemporană cu spațiul public și memoria locală.

În „Ne/Re-Văzut: Muscel” – un traseu cultural construit din instalații și lucrări de realitate augmentată (AR) – artistul semnează „Fantomatic”, o instalație vizual-sonoră site-specific realizată pornind de la o descoperire personală: cutii pline cu faruri de ARO găsite în casa în care s-a mutat. Lucrarea evocă poetic trecutul industrial al orașului și trauma colectivă lăsată de dispariția uzinei. În același proiect, prezintă animația 3D pentru două dintre lucrările AR – „Țară, dar la bloc” și „Tarta musceleană” – inspirate din povești reale și imagini afective din viața comunității. În paralel, în programul „Creștem Comunități”, propune „Cortul Dioramă”, instalație participativă cu estetică de bâlci, care invită publicul să creeze măști, să joace roluri și să filmeze scurte scene într-un decor pictat manual.

Pornind de la descoperirea făcută în casa din Câmpulung în care te-ai mutat, ai ales să explorezi trauma colectivă a trecutului industrial. Ce înseamnă fosta uzină ARO pentru tine și pentru comunitatea locală?

Sergiu Negulici: Uzina ARO nu face parte dintr-o experiență personală directă pentru mine. Nu am familie care să fi lucrat acolo, nu am condus vreodată un ARO, nici măcar nu am fost pasager într-unul. Totuși, când am găsit în casă cinci cutii pline cu faruri de ARO, ceva s-a activat. Erau noi, lucioase, hipnotice – ochii unor mașini care n-au mai apucat să vadă noaptea.
Pentru comunitatea locală, uzina a fost o formă de identitate colectivă. Acolo te nășteai și, probabil, acolo lucrai toată viața. ARO a fost mai mult decât un loc de muncă – a fost promisiunea unei stabilități. Când a dispărut, a rămas un gol care încă e greu de articulat.
Tocmai absența unei legături personale directe m-a ajutat să mă apropii de subiect cu un alt tip de sensibilitate. A fost mai degrabă o apropiere poetică, imaginară, decât una biografică.

Cum percepi trauma colectivă în contextul post-industrial?

Sergiu Negulici: O văd ca pe o cădere de pe un piedestal industrial. Oamenii au fost ridicați prin munca lor la un statut respectat, apoi acel piedestal s-a dărâmat brusc. Mulți au căzut în gol. Lucrarea mea nu vrea să explice sau să reinterpreteze trauma, ci doar să o amintească prin mijloacele artei – într-o formă non-narativă, atmosferică. Nu impun o percepție. Doar creez un spațiu în care povestea asta poate să respire altfel.

De ce ai ales să lucrezi și cu mijloace auditive? Ce pot transmite ele în plus?

Sergiu Negulici: Sunetul are o capacitate de evocare pe care imaginea nu o poate atinge mereu. Colaborarea cu Cinty Ionescu (artistă multimedia, director artistic „Ne/Re-Văzut Muscel”, n.r.) a adus o dimensiune documentară audio lucrării – voci reale, fragmente de povești, sunete de motoare -, dar toate filtrate într-un spectru fantomatic. Partea audio nu doar completează vizualul, ci construiește o atmosferă între trecut și reverie. E o lume sonoră care te prinde fără să-ți dea explicații.

Cum se reflectă ideea de transformare și de pierdere în forma finală a lucrării?

Sergiu Negulici: Lucrarea e un spectacol non-narativ. Un ritual lumino-sonor care pornește de la pierdere și se transformă într-o formă de activare creativă. Farurile ARO, aceste relicve neatinse de timp, devin surse de lumină volumică. În jurul lor colcăie creaturi – între lupul dacic și mașina, între trecut și mit. E o reconstrucție poetică a ceva ce nu mai e.

În elaborarea proiectului, ai colaborat cu oameni care au lucrat acolo cândva, cu locuitori?

Sergiu Negulici: Partea documentară audio a proiectul este realizată de Cinty Ionescu. Eu nu m-am implicat direct în interviuri, dar am fost atent la atmosfera din oraș, la ce mai spun oamenii, la ce se simte. Câmpulung are o relație complicată cu trecutul său industrial – e un amestec de mândrie, rușine, nostalgie și resemnare.

Cum crezi că poate un astfel de gest artistic să influențeze percepția colectivă asupra trecutului industrial?

Sergiu Negulici: Nu cred că arta trebuie să ofere un verdict, dar poate crea un spațiu în care trecutul să fie retrăit altfel – prin senzații, simboluri, atmosferă. Arta poate crea o distanță poetică față de durere. Nu ca să o nege, ci ca să o transforme.

Este posibil ca arta să aibă un rol reparator în cazul unei traume colective? În ce fel?

Sergiu Negulici: Da, dar nu prin reconstituire fidelă, ci prin transformare. Orice poveste de viață care a fost dramatică, dacă ajunge să fie spusă într-o formă frumoasă, chiar fantastică – cum e o mașină care zboară peste dealuri – poate deveni o poveste suportabilă, chiar plăcută. Asta e, cred, o formă de reparație simbolică.

Ce îți dorești să înțeleagă, să simtă publicul în contact cu lucrarea ta?

Sergiu Negulici: Că e un spectacol. Că intră într-o lume. Că povestea uzinei ARO poate fi spusă și așa – prin lumini, sunete, creaturi. Că trecutul industrial nu e doar istorie, ci și mit. Și că poate deveni ceva fertil, nu doar ruină.

Cum te implici altfel în viața orașului? Ce proiecte dezvolți, derulezi în afara „Ne/Re-Văzut:Muscel”?

Sergiu Negulici: Gândesc ateliere și lucrări de artă participativă, unde oamenii intervin și co-creează instalația. Așa este și „Cortul Dioramă” – o instalație de artă participativă care va fi prezentă pe 9, 16 și 23 august la Convivial, în seria de evenimente Creștem Comunități. Un fel de a face arta pentru a lega comunitatea. Atelierul iarăși e o formă de implicare. Faptul că există un spațiu în care oamenii pot intra, pot vorbi, pot vedea lucruri ciudate, mărunțișuri de artă, e deja ceva. Organizez ateliere, invit oameni să lucrăm împreună. Îmi face bine să am contact direct cu locuitorii – mă ajută să înțeleg mai bine locul, trecutul și pe mine în el.

Cum lucrezi cu spațiul?

Sergiu Negulici: Atelierul din Câmpulung e un fost spațiu industrial care devine, treptat, o altă lume. Îl văd ca pe o scenă pentru un spectacol lent, un loc care poate adăposti creaturi, lumini, umbre, sunete. Am păstrat multă goliciune, pe care o umplu treptat cu instalații efemere. E un spațiu viu, în transformare. Nu e muzeu, nu e nici galerie – e atelier, e atelier ca mod de viață.

Lucrarea „Fantomatic” va fi prezentată publicului în 29 august, în proiectul NE/RE-VĂZUT: Muscel, inițiat de Asociația Narative și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Instalația participativă „Cortul Dioramă” invită publicul la joacă în grădina Convivial, în zilele de 9, 16 și 23 august, parte a proiectului Creștem Comunități, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Fotografii publicate prin amabilitatea artistului și a Asociației Narative