INTERVIU – Suzana Fântânariu: Cu ajutorul creației, ești motivat și exiști

Suzana Fântânariu, artistă și cadru universitar, cu un impresionant palmares expozițional și recompensată de entități importante din țară și străinătate pentru activitatea sa, a revenit la București după 12 ani cu o expoziție bogată în lucrări recente, pentru care a făcut uz de diverse tehnici.

Îndrăgostită de desen, Suzana Fântânariu a experimentat de-a lungul carierei, fără a alege vreun stil în detrimentul altuia. Au fost etape, după cum mărturisește în interviul acordat curatorial.ro la vernisajul „Sic Transit”.

Expoziția, care ocupă întreg parterul Muzeului Național al Literaturii Române până pe 28 ianuarie, este împărțită în două segmente, desen și tehnică mixtă, lucrări însoțite ici-colo de poezii scrise de artistă. Curatoarea Cristina Simion a ales ca pentru aceasta să apeleze la un artist mai tânăr, Andrei Cozlac, care a realizat o instalație pornind de la lucrările celei supranumite „doamna gravurii contemporane românești”.

Suzana Fântânariu vorbește în interviu despre parcursul său profesional, despre provocările cu care s-a confruntat și pe care le-a depășit, despre generațiile de artiști pe care le-a îndrumat.

Ce înseamnă pentru un artist să fie premiat? Cum îi influențează viața, opera?

Suzana Fântânariu: Problema premierii unui artist este legată și de vârstă. Când ești tânăr, premiile sunt extrem de importante și stimulează foarte mult. De la o vârstă, cum sunt eu, premiile au o conotație morală, interioară foarte puternică, în sensul unei treziri a conștiinței că, totuși, chiar dacă ai făcut sacrificii mari ele meritau să fie făcute pentru că sunt recunoscute. Nu mai vorbim despre stimularea activității, pentru că ai deja o experiență adâncă. Eu sunt și un artist, să zic, productiv. Vorba lui Leonardo da Vinci, „nu pot fără să trag o linie zilnic”. Atunci când, în 2020, în perioada strictă a pandemiei, am fost onorată cu medalia de aur la Bienala de carte de la Vicenza, „Papermade”, lăsând drama pe care a parcurs-o omenirea, nu am putut să ajung pentru această premiere. Sunt episoade biografice legate de un paradox – să fii apreciat la maximum, să fii așteptat și, de fapt, soarta să te țină între patru ziduri. Recent am avut o expoziție de grup la Paris, cu Anca Szönyi Thomas și Dorin Crețu, care locuiesc acolo, iar eu nu am reușit să ajung pentru aveam Covid. Dar să nu dramatizăm. Uitându-mă în urmă și ducând o muncă extraordinar de mare, mă bucur că am fost apreciată și onorată sporadic, pentru că premiile nu sunt în fiecare zi, și asta îmi dă echilibru și curaj, chiar și la vârsta asta, să merg mai departe. Nu neapărat pentru premii, e vorba despre apreciere, de a fi remarcat.

Lucrați în fiecare zi?

Suzana Fântânariu: Da. Nu pot face un program didactic în ceea ce privește creația. Problema personală a creației – ceva te împinge din interior și nu contează că este zi sau noapte, că e pe un fond mai fragil sau de bucurie, dar cam asta este. Aproape în fiecare zi sunt conectată la procesul creativ. Chiar dacă nu pot să finalizez într-un timp scurt niște lucrări, dar sunt tot timpul niște proiecte, gânduri, idei pe care le notez și vreau să le dezvolt. Nu există pauză. Apoi ai impresia că asta e viața ta și că nu trebuie să o întrerupi, pentru că ți-e bine așa, să fii creativ. Exiști, cu ajutorul creației. Ești motivat și exiști. Și exiști și pentru alții, nu numai pentru tine. Creația e autovindecătoare, e un catharsis, dar sigur că o facem pentru oameni, pentru cei din jur și împărțim bucuria creației cu ei. Ca dovadă că am ajuns, iată, și la București.

Nu ați mai fost de mult aici.

Suzana Fântânariu: Nu am mai fost de 12 ani, de când am avut o expoziție la Institutul Cultural Român. Revenirea în București îmi place foarte mult și îl regăsesc ca fiind nu o casă străină, chiar dacă am făcut pauză, ci din contră. Reacționează și colegii și simt o reactivare a spațiului uman în general.

S-a animat mult zona artistică. Sigur, după aproximativ doi ani în care nu au avut loc prea multe evenimente, era firesc.

Suzana Fântânariu: Da, s-a lucrat mult online. Acum e ceva palpabil, concret, iei contact direct cu creația și la mine există foarte multă manualitate prin intermediul obiectelor găsite, a obiectelor derizorii găsite și reconversia lor simbolistică. Realizarea unui nou univers e făcută cu mâna. E ca un manuscris, doar că e vizual.

Dintre toate genurile în care ați activat, cu care vă simțiți cel mai confortabil? Care vă place cel mai mult?

Suzana Fântânariu: Este o întrebare foarte grea pentru mine. Și alții care au vrut să îmi editeze cataloage au avut dificultăți, pentru că eu am abordat multe genuri. Dar, dacă am luat o latură într-o perioadă, să zicem a obiectului sau a cărții obiect, mi-a plăcut foarte mult. Nu aș putea spune că am preferințe, nu le-am trădat pe celelalte. Urmează alte perioade. Mi-e dor de desen și desenez în pastel, în tuș. Și așa m-am instalat într-o nouă ipostază a unui gen pe care iarăși nu l-am cultivat în defavoarea altuia. Dacă ar fi să generalizez, cred, din istoria artelor și din mărturisirile alte artiști, că desenul este baza tuturor mijloacelor de expresie plastică. De la o simplă linie sau de la un punct decurg și se dezvoltă și alte genuri. Desenul îmi place, e cald, e minunat, dar nu l-am blocat în condiția lui de sine stătătoare, am încercat să îl multiplic. Încerc să adaptez desenul clasic la contemporan, să poată pătrunde în contextul noutăților. Și scrierea de mână e tot un fel de desen, cum se regăsește în lucrările de aici.

Ce găsim la „Sic Transit”? Judecând după titlu, părea că este vorba despre o retrospectivă, însă este o expoziție foarte nouă.

Suzana Fântânariu: Au înțeles mai mulți acest lucru, descifrând titlul, dar sunt multe lucrări foarte noi, unele expuse în premieră. Cum a fost anul Dante 700 (în 2021, n.r.), am lucrat portrete după Dante pentru o revistă de cultură din Cluj, m-am desprins apoi de figura lui foarte expresivă și am încercat să mă dezlănțui cu o serie de portrete care ar fi cumva o trecere, un purgator. Nu le-am făcut pentru expoziție, curatoarea le-a văzut online și a decis să le pună în expoziție. Acolo este desen, în cealaltă parte – mai mult colaj. Sunt lucrări de cinci, șase ani care acum au fost prezentate prima dată. Nu că nu am vrut, dar au fost expoziții centrate pe altceva, expoziții de grup. Asta este important pentru un artist mai în vârstă. Curatoarea nu s-a cramponat într-o retrospectivă, cu lucrări din tinerețe și făcând etapizare. Ceea ce înseamnă o reactivare a ta, chiar dacă vârsta îți creează niște inhibiții.

Cum ați colaborat cu Andrei Cozlac?

Suzana Fântânariu: L-am cunoscut prin intermediul Cristinei Simion. Ei au mai lucrat împreună. Cristina a considerat că e bine să facă o relație între un tânăr, cu o instalație video, și mine. Andrei a venit, a văzut lucrările și a făcut instalația care o să fie importantă pentru vizitatorii tineri.

Din postura de cadru didactic, mereu conectată, cum percepeți generațiile mai tinere de artiști?

Suzana Fântânariu: Toată viața am lucrat în învățământ, fie la liceul de arte, fie la facultate. Eu am avut tot timpul încredere în ei. Cu spiritul meu selectiv, m-am apropiat de cei foarte talentați și cu har, pentru că și aici sunt categorii și categorii, dar dai atenție mai multă celor care simți tu, ca profesor. Mie îmi plac. Sunt foarte criticați unii, dar eu am mare încredere. Cred că sunt inventivi, sunt pasionați, foarte atașați de calculator, de tot ce se întâmplă online, sunt informați. Dar poate noi am muncit prea mult în manualitatea noastră, fără să avem internetul, dar nu e acuzabil. Asta este perioada. Ei s-au născut în această perioadă. Trebuie să le acorzi încredere, dar nu să încurajezi superficialitatea, că sunt și superficiali. Sunt destule superficialități în lume. Trebuie să ne ferim de superficialitate. Încurajăm doar spriritele care chiar au nevoie de niște mentori. În plus, trebuie să fii sincer cu cei tineri, să le arăți o cale, dar nu calea ta. M-am ferit mult de asta – să lucreze cum lucrează profesorul. Eu zic să își găsească fiecare drumul. Nu trebuie să te continue pe tine, e o formă de egoism și de depersonalizare inconștientă.

Dumneavoastră, ca profesionistă într-un domeniu favorabil mult timp bărbaților, v-a fost dificil să lucrați, cum a fost parcursul?

Suzana Fântânariu: Nu vreau să dau un răspuns eroic, dar ar merita să dau, pentru că sacrificiile pe care le-am făcut… Nu fac caz, pentru că a fost alegerea mea. Nu te obligă nimeni să faci creație, să nu dormi noaptea, dar dacă așa a fost să fie, să îmi placă domeniul, a trebuit cumva să renunț la anumite lucruri ca să fac bine ce aveam de făcut în profesie. Și pentru că mă simțeam salvată într-un fel de latura asta decât de altele, de exemplu, în care nu am avut suficientă încredere, cum ar fi condiția familiei – am fost căsătorită, am divorțat. Am încercat.

Dar ați simțit vreodată că trebuia să munciți mai mult decât dacă ați fi fost bărbat pentru a ajunge la același rezultat?

Suzana Fântânariu: Sigur că, din punct de vedere tehnic, îmi vine greu să fac anumite lucruri pe care un artist bărbat le poate face mai ușor. O femeie artist e fragilă. De aceea o admir pe Marina Abramović că este foarte bărbătoasă. Cu instalațiile ei, cu ideile ei, a trecut peste condiția de femeie. Sunt exemple rare. În general, mi-a fost destul de greu, chiar foarte greu, și cu episoade personale destul de neașteptate, dar de undeva a fost întotdeauna întinsă o mână sau a fost o recompensă mai mult sau mai puțin recognoscibilă. A fost o recompensă care îți dă senzația că nu mai contează că ai sacrificat mult, că nu a fost drept ce s-a întâmplat cu tine uneori.

Așa cum vorbeam și despre premii, te motivează.

Suzana Fântânariu: Când am luat marele premiu al Uniunii Artiștilor din România, în 2017, m-a făcut să cred că poate nu am fost atât de vulnerabilă. Un premiu foarte onorant. Țin foarte mult la el, pentru că vine din partea țării mele, a breslei mele, unde distorsionările sunt foarte puternice, ca în orice breaslă artistică, rivalitățile și concurența sunt foarte mari. Și iată-mă la București, la „Sic Transit”.