„Le Train dans la neige” de Monet, una dintre primele apariții ale trenului cu aburi în pictură

Muzeul Marmottan-Monet, aflat într-un elegant conac din arondismentul 16 al Parisului, găzduiește cele mai importante colecții din lume de opere ale lui Claude Monet (1840-1926), pionier al impresionismului.  Între acestea este „Le train dans la neige” (1875) al lui Monet: una dintre primele apariții ale trenului cu aburi în pictură.

Claude Monet a știut să surprindă cel mai bine magia peisajelor înzăpezite. De la Étretat la Giverny, maestrul impresionismului nu a ezitat niciodată să înfrunte frigul pentru a detalia subtilele irizații de culoare detectate în cer și la suprafața stratului alb.

În iarna 1874-1875, Argenteuil, orașul de pe malurile Senei, unde s-a stabilit împreună cu familia sa în 1871, i-a inspirat o serie de 16 peisaje „înzăpezite”. Printre aceste simfonii de alb, gri perlat și mov, iluminate de galben și roz pal, și în care casele și copacii fragili nu întâlnesc decât câțiva plimbăreți solitari, „Le Train dans la neige” (Trenul în zăpadă) pare un obiect zburător necunoscut.

Ca un oaspete neașteptat, o locomotivă cu aburi apare din decorul iernatic. Privitorul se află față în față cu mașinăria care oprește în gară. Silueta sa antracit, aproape neagră, se detașează cu forță pe fondul alb al zăpezii și al cerului palid. În față, deasupra unor grilaje roșii ca sângele, farurile sale galbene strălucesc. Artistul pictează norul de abur care iese din coșul locomotivei și se ridică în cer ca un vârtej de nori, studiind mișcarea și nuanțele sale cu aceeași atenție pe care o acordă fenomenelor atmosferice efemere pe care se străduiește să le surprindă.

Opera este un exemplu frumos de îndrăzneală impresionistă, care nu se bazează doar pe adoptarea unei tușe mai libere, ci și pe alegeri inovatoare de subiecte: fragmente din viața cotidiană și modernă. Motive considerate mult timp puțin pitorești și nedemne de a fi pictate.

Produs al revoluției industriale născut în 1812 în Anglia, locomotiva cu aburi intră în această categorie. Relativ recentă – a trebuit să se aștepte până în 1837 pentru ca prima linie de cale ferată să lege Parisul de Saint-Germain-en-Laye, și până în anii 1840 pentru ca febra căilor ferate să cuprindă Europa -, mașina constituia la acea vreme un subiect puțin convențional pentru pictori.

Trenul, obiect de studiu

Multă vreme, acest mijloc de transport a fost reprezentat doar în gravuri sau desene de presă cu scop publicitar, documentar sau satiric. Abia în 1844 şi-a făcut o apariție fulminantă în pictură, cu „Pluie, vapeur et vitesse” (Ploaie, aburi și viteză) de William Turner.

Pasionat de noile tehnologii, artistul britanic pictează un peisaj ploios din care iese o locomotivă incandescentă (Firefly Class) care se îndreaptă cu viteză spre spectator. În Franța, prima linie care leagă Parisul de Yvelines a fost o mană cerească pentru pictorii amatori de aer liber, care pot acum să se deplaseze rapid la Chatou, Bougival sau Louveciennes pentru a picta natura. Dar trenul în sine apare doar timid în picturile lor. Cu toate acestea, pionieri ai reprezentării vieții moderne, Édouard Manet („Le Chemin de fer”, vers 1870) și Gustave Caillebotte („Sur le Pont de l’Europe”, 1877) evită să dezvăluie locomotiva, care rămâne un „monstru” ascuns în fundal, în spatele unor grilaje sau a unor grinzi metalice, și mascată de un nor de aburi.

Impresionistul Camille Pissarro a fost primul care a deschis calea cu un tablou pictat în Anglia, „Lordship Lane Station, Dulwich” (1871). Inspirat, fără îndoială, de șederea sa la Londra, capitala lumii industriale, unde s-a refugiat și el în 1870-1871 pentru a scăpa de războiul franco-prusac, Monet îi calcă pe urme cu „Le Train” (1872) și „Le Pont du chemin de fer à Argenteuil” (1873). Două pânze în care trenul, deși vizibil, rămâne încă la distanță… spre deosebire de „Train dans la neige” (1875), care le precede. Criticând viziunea „romantică” a lui Turner, impresionistul nu abordează trenul ca pe un simbol, ci pur și simplu ca pe un obiect de studiu.

În 1877, Monet se interesează din nou de tren, căruia îi dedică una dintre cele mai faimoase serii ale sale. Având o autorizație oficială, își instalează șevaletul în agitația Gării Saint-Lazare. Din diferite unghiuri, pictează 12 tablouri variate care înfățișează sosirea unei locomotive într-un nor de aburi, apărând din față sau arătându-și botul într-un colț al pânzei. „Artiștii noștri trebuie să găsească poezia gărilor, așa cum părinții lor au găsit-o pe cea a pădurilor și a râurilor”, se entuziasmează, admirativ, scriitorul naturalist Émile Zola, care se va inspira mai târziu din aceste opere pentru romanul său „La Bête Humaine” (1890).

La începutul secolului, lumea feroviară a dat naștere unor peisaje tulburătoare, decoruri ale realității sociale a călăuzilor și ale întunericului suburbiilor, înainte de a inspira viziuni mai pozitive, precum „Air, fer, eau” de Robert Delaunay (realizată pentru Pavilionul Căilor Ferate al Expoziției Internaționale de Artă și Tehnică din 1937), în care modernitatea artei se alătură celei a mașinii, a cărei putere este celebrată printr-o explozie cubistă de forme și culori vii. În același an, Raoul Dufy introduce în „La Fée Électricité”, decor monumental realizat pentru Expoziția Universală din 1937, un tren cu aburi care iese din Gara Saint-Lazare, schițat cu cerneală cu vivacitatea unui autor de benzi desenate. Un omagiu festiv pionierului care i-a deschis calea.