„Melancolie” de Edvard Munch, o scenă inspirată din viața artistului
Tema melancoliei l-a bântuit atât de mult pe Edvard Munch (1863-1944), încât a pictat nu mai puțin de cinci versiuni ale acesteia. Lucrarea „Melancolie” este o imagine universală a neputinței ființei lăsate singură în fața elementelor naturii.
Această capodoperă poate fi admirată la Muzeul de Artă KODE din Bergen.
Abandonul, anxietatea și gelozia fac parte din busola lui Munch încă din copilărie, marcată de doliu. El sublimează această melancolie în „Frise de la vie”, o serie de lucrări neterminate, dintre care „Melancolie” este o piesă centrală și pionieră, care deschide acest vast ciclu narativ despre viață, iubire și moarte. Această versiune, păstrată la Bergen, este ultima dintre cele cinci picturi pe această temă, realizată în 1891 la Saint-Cloud, pentru a ilustra un poem al danezului Emanuel Goldstein (1862-1921), cu care împărțea locuința. Munch obișnuia să-și repete compozițiile lucrând din memorie. În afară de a doua versiune, în care figura este în față, cu spatele la scenă, fiecare „Melancolie” este compusă în același mod.
Un bărbat așezat, sprijinindu-și capul prea greu cu mâna: Munch preia aici arhetipul clasic al melancoliei, așa cum a fost imortalizat de Albrecht Dürer în celebra sa gravură din 1514.
Mai aproape de Munch, „Gânditorul” lui Auguste Rodin (1902) împrumută și el această poză – admirația norvegianului pentru sculptor este binecunoscută. Între 1892 și 1895, pictorul își petrece cea mai mare parte a timpului la Berlin, unde descoperă gândirea lui Friedrich Nietzsche. Figura masculină amintește de celebrul portret melancolic al filosofului, realizat de Gustav Schultz în 1882. Subiectul în sine este ambițios, plasându-l pe Munch în rândul celor mai mari, de la Michelangelo la Goya.
„Melancolie” are și precedente feminine. În 1889, artistul o pictează pe sora sa, Inger, așezată pe stâncile din Åsgardstrand, localitatea în care își petrece verile, retrăgându-se pentru a picta peisajele Norvegiei sale adorate. Cu țărmul său ondulat și pietrele gigantice, această stațiune portuară situată în sud-vestul fiordului Oslo este ușor de recunoscut și, datorită numeroaselor picturi, a devenit indisolubil legată de opera lui Munch (chiar dacă „Țipătul” se află în Oslo, din punctul de vedere al lui Ekeberg).
Natura: oglinda sufletului
Omul nu este singurul care este cuprins de melancolie… Cu „Melancolie”, Munch renunță la orice formă de naturalism sau chiar de impresionism, conferind elementelor unduiri expresioniste, făcând cerul să strălucească într-o simfonie de culori fantastice care învăluie peisajul în mister, ca și cum acesta ar fi o proiecție a realității interioare a modelului, o halucinație. Evocând casele pe care Edward Hopper le va picta câteva decenii mai târziu, această colibă fără deschidere este un alt ecou al stării sufletului, fără nici o salvare posibilă. Compoziția, cu suprafețele sale sintetice, o evocă și pe cea a lui Paul Gauguin, „Hristos în grădina măsliniilor” (1888), chiar dacă nimic nu indică faptul că Munch ar fi putut observa această pânză la Paris. Accentuând perspectivele la extrem, Munch recrutează în cele din urmă mai mult omul în propria sa nevralgie.
Relații pasionale
Omul își datorează tristețea cuplului de pe dig. Când realizează prima versiune a „Melancolie” în Norvegia în 1891, Edvard Munch tocmai își consolase prietenul, poetul Jappe Nilssen (1870-1931), pentru o suferință amoroasă. La puțin peste douăzeci de ani, acesta din urmă trăise la Åsgardstrand o relație pasională cu Oda Krohg-Larsson, pictoriță cu zece ani mai în vârstă decât el și soția pictorului Christian Krohg, care a fost, de altfel, primul apărător public al lui Munch. Abia vizibil în fundal, se vede cuplul căsătorit Christian-Oda urcând în barca lor de la debarcader, lăsându-l singur pe Nilssen. Dacă acest episod l-a afectat atât de mult pe pictor, este pentru că el însuși trăise cu câțiva ani mai devreme o relație pasională cu o femeie căsătorită, Milly Thaulow, idilă care i-a frânt inima. Munch transformă deziluzia banală în drame magistrale, demne de o piesă de teatru a lui Ibsen, revelând universalul în particular.
