O pictură cu o poveste macabră
O scenă de gen de inspirație olandeză ascunde o poveste care va da fiori chiar și celor mai puțin sensibili.
Două femei cosând într-o bucătărie (ușor neglijată). Un copil se joacă cu o pisică. O lumină blândă pătrunde de la fereastră. Toate acestea sunt tipice scenelor de gen din Epoca de Aur olandeză pe care pictorul alsacian din secolul al XIX-lea Martin Drölling le evocă aici. „Intérieur d’une cuisine” este o lucrare de-a dreptul senzațională: se spune că a fost pictată cu organele familiilor regale.
Aceasta nu este o glumă. De fapt, povestea este atestată de o serie de documente deținute de Arhivele Naționale (cu numărul 03 623). Acestea relatează cum, în 1793, arhitectul Louis-François Petit-Radel a fost însărcinat, în timpul frământărilor Revoluției Franceze, să disperseze cele patruzeci și cinci de inimi ale prinților și prințeselor Casei Franței și ale regilor Ludovic al XIII-lea și Ludovic al XIV-lea. Pentru a-și îndeplini sarcina, arhitectul a vândut rămășițele pământești unor pictori prieteni, precum Martin Drölling, care a cumpărat mai mult de zece dintre ele.
Pictură bazată pe rămășițe umane
Inimile coagulate au fost folosite pentru a prepara pigmentul numit „mummy/mumie”. Ce este „mummy”? Un amestec organic înmuiat în mirodenii și alcool. Topit în ulei, acesta oferă o glazură maro pentru picturi. Și sunt șanse mari ca „Interiorul” lui Drölling să nu fie singura pictură bazată pe rămășițe umane.
Delacroix, autorul „Libertății care călăuzește poporul” era pasionat de „mummy brown/maro de mumie”, un pigment realizat tot din organe: carne, smoală albă și smirnă. Vândute până la jumătatea secolului al XX-lea de negustorii de culori, aceste materiale erau căutate pentru nuanțele de maro și transparența lor. Strivirea mumiilor? Această tendință macabră a apărut pentru prima dată în farmacopee. Transformate în unguente sau băuturi încă de la mijlocul secolului al XVI-lea, mumiile au fost inițial apreciate pentru virtuțile lor curative și mistice.
La apogeul egiptomaniei, provocată de campaniile lui Napoleon, pudra de mumie părăsea farmaciile pentru a reînvia pe șevalete. Era o perioadă în care nobilimea europeană expunea mumii în saloanele sale, după cum mărturisea Théophile Gautier. Desigur, afacerile erau în plină expansiune, iar mumiile erau achiziționate la suprapreț, după cum sugerează acest anunț publicat în Daily Mail în 1904: „O mumie veche de 2.000 de ani a unui monarh egiptean poate fi folosită pentru a decora o frescă nobilă în Westminster Hall… fără a ofensa fantoma domnului decedat sau a descendenților săi”.
Și pictorii? Credeau ei în puterea pigmentului lor?
În timpul unui prânz de duminică, artistul prerafaelit Edward Burne-Jones a aflat de la colegul său Lawrence Alma-Tadema ce se afla în tuburile sale de nuanțe de maro.
Reacția sa a fost consemnată de Rudyard Kipling, copil la acea vreme. Pe cât de îngrozit, pe atât de dezgustat, Edward Burne-Jones s-a repezit în grădina sa pentru a-și îngropa materialele macabre. „Așa că ne-am dus cu toții să-l ajutăm – conform riturilor din Mitzraim și Memphis […]”, povestește Kipling în autobiografia sa. În zilele noastre, încă se mai pot lua nuanțe de „mumie” de la comercianții de materiale de artă: un amestec de oxid de fier, carbonat de calciu și caolin.
Foto credit: Musée du Louvre
