Opt picturi ratate ale unor artiști faimoși

Orice artist faimos poate avea o zi mai slabă, o pană de inspirație sau, pur și simplu, gânduri pe care nu le poate așterne pe pânză așa cum și-ar dori. Pictori celebri, cunoscuți pentru capodopere universale, au într-un colț de expoziție și câteva eșecuri răsunătoare.

Edvard Munch – „Câinele furios”

Edvard Munch este cunoscut mai ales pentru capodopera sa „Strigătul”, o reprezentare vizuală iconică a anxietății și a neliniștii existențiale. Însă, printre lucrările sale mai puțin reușite se numără „Câinele furios”. Această pictură, realizată în jurul anului 1930, surprinde un câine furios, însă contrastul puternic cu „Strigătul” este evident. În loc să transmită emoții profunde, „Câinele furios” pare o caricatură neintenționată a furiei.

Lucrarea a fost inspirată de atacurile unui câine din vecini asupra lui Munch: „Pentru început, aș dori să subliniez că câinele lui Gunnerud, în afara casei lui Gunnerud și mult mai departe pe drumul care duce la alte case, este extrem de periculos. Eu însumi am fost atacat de el de multe ori în nopți întunecate – chiar în fața propriei mele case.” Munch l-a raportat la poliție pe stăpânul cîinelui, iar acesta a fost forțat să îi pună botniță “bestiei”.

Cu toată dramoleta dintre vecini, „Câinele furios” pare să fie o abordare superficială și jucăușă, fără intenția artistică clară care definește operele sale majore. Câinele în sine este reprezentat în mod simplist, fără acea complexitate a expresiei cu care Munch ne-a obișnuit.

În plus, ca stare de spirit, câinele pare mai degrabă însetat decât furios.

Abraham Mignon – „Buchetul răsturnat”

Abraham Mignon este renumit pentru naturile sale moarte minuțios detaliate, pline de fructe și flori, realizate în perioada Barocului, în secolul al XVII-lea. Totuși, o lucrare precum „Buchetul răsturnat” nu se ridică la standardele setate de alte opere ale sale.

Aceasta pictură ilustrează un aranjament floral căzut pe o masă, dar nu reușește să păstreze eleganța celorlalte lucrări ale sale.

În plus, câteva narativul se află la intersecția dintre amuzant și ciudat, cu pisica diformă care se sperie de cursa de șoareci și dărâmă vasul cu flori. În loc să fie o reprezentare delicată a efemerității, un mesaj comun în lucrările lui Mignon, această lucrare dă impresia unui haos neplanificat.

Un fapt curios despre Mignon este că era obsedat de detalii. Se spune că petrecea ore întregi observând cum fructele și florile îmbătrânesc pentru a le putea picta în cele mai realiste faze ale lor. Totuși, în cazul „Buchetului răsturnat”, se pare că detaliile au fost lăsate pe plan secund, inclusiv pisica.

Michelangelo – „Noaptea”

Pare o blasfemie să îl introducem pe Michelangelo în această selecție, deoarece capodoperele sale precum „David” sau frescele din Capela Sixtină sunt icoane ale artei universale. Totuși, „Noaptea”, o sculptură din seria dedicată momentelor zilei pentru mormântul familiei Medici din Florența, este considerată una dintre lucrările mai puțin reușite ale artistului.

„Noaptea” este o sculptură reprezentând o femeie adormită, însă proporțiile corpului ei și rigiditatea poziției sunt criticate. Specificul anatomic feminin are forme cel puțin dubioase, iar musculatura pare mai degrabă specific unui bărbat.

Un fapt interesant despre „Noaptea” este că Michelangelo a primit multe critici pentru această sculptură încă din timpul vieții sale. Totuși, în loc să fie afectat de acestea, artistul a răspuns printr-o epigramă celebră, în care pretinde că figura este atât de adormită încât nici criticile nu o pot trezi.

Francisco Goya – „Unchiul Paquete”

Francisco de Goya, cunoscut pentru lucrări precum „Saturn devorându-și copiii”, a avut și perioade mai puțin strălucite în cariera sa. „Unchiul Paquete”, realizată la începutul secolului al XIX-lea, este una dintre aceste picturi mai puțin apreciate. Lucrarea reprezintă un bărbat bătrân, însă detaliile sale sunt lipsite de claritate și de intensitatea caracteristică a portretelor lui Goya.

„Unchiul Paquete” pare să fie realizată în grabă și fără atenție la detaliu. Spre deosebire de alte portrete ale sale, unde Goya surprinde perfect emoțiile și trăsăturile subiecților săi, aici personajul este schițat într-un mod neclar și stângaci. Umbrele și lumina, elemente cheie în stilul lui Goya, sunt înlocuite de un prim-plan plat, din care reținem doar dantura stricată.

Comparând această lucrare cu portrete precum „Contele de Floridablanca” sau „Ducele de Wellington”, „Unchiul Paquete” pare o lucrare aproape de amator. În timp ce celelalte portrete sunt bogate în detalii și transmit un sentiment de forță și personalitate, acest tablou este tern și lipsit de viață.

Un fapt interesant este că „Unchiul Paquete” era un personaj bine cunoscut în orașul Madrid, iar Goya l-a pictat probabil ca un omagiu pentru un prieten din cercul său social.

Vincent van Gogh – „Portret de băiat cu floare de porumb”

„Băiat cu floare de porumb” este o lucrare dintr-o perioadă mai puțin cunoscută a lui Van Gogh, realizată în 1887, cu puțin timp înainte de a începe seria sa de peisaje și portrete emblematice. Acest tablou este adesea trecut cu vederea în favoarea lucrărilor sale post-impresioniste. În acest caz, Van Gogh era încă sub influența stilurilor clasice, fiind un timp în care experimenta cu tehnici mai tradiționale.

Criticii de artă consideră că acest tablou este unul mai slab datorită compoziției rigide și a lipsei de dinamică. În timp ce Van Gogh excelează de obicei în a transmite emoții intense prin culori și linii curajoase, această lucrare pare statică și lipsită de energia caracteristică. În plus, cromatica este mult mai închisă și mai puțin expresivă, ceea ce o face să fie mai puțin atrăgătoare.

Fața bronzată, buzele deschise la culoare, ochii de un verde nenatural au darul exclusiv de a abate atenția de la cel mai ciudat detaliu al picturii – urechile ascuțite de spiriduș.

Comparând „Băiat cu floare de porumb” cu lucrări celebre precum „Portretul doctorului Gachet” sau „Floarea-soarelui”, diferențele devin evidente. Capodoperele lui Van Gogh sunt pline de viață și emoție, iar fiecare tușă de pensulă pare să exprime o frământare interioară. În schimb, această lucrare pare ternă și nu transmite același nivel de intensitate.

Van Gogh însuși nu a fost foarte mulțumit de ea, considerând-o mai degrabă o încercare nereușită de a explora noi tehnici. De asemenea, unii istorici sugerează că tabloul ar fi fost influențat de lucrările contemporanilor săi olandezi, care puneau accent pe realism. Aceasta ar fi putut contribui la abordarea mai conservatoare a picturii.

René Magritte – „Foametea”

Magritte a pictat „Foametea” într-o perioadă în care se distanța de stilul său suprarealist tradițional. Lucrarea a fost realizată în 1939, un moment în care începea să experimenteze teme mai întunecate, legate de criza politică și socială din Europa.

Problema principală a lucrării constă în faptul că simbolistica este mult prea evidentă, pierzând astfel subtilitatea caracteristică suprarealismului. Personajele care se devorează unul pe altul nu lasă loc niciunei interpretări, totul este la vedere, nimic nu este implicit, așa cum eram obișnuiți la Magritte.

Criticii au sugerat că pictorul a forțat prea mult conceptul, transformând o idee puternică într-o reprezentare previzibilă și lipsită de impact. Lipsa de mister, care definește multe dintre picturile sale celebre, face ca „Foametea” să fie văzută ca o lucrare mai puțin reușită.

Un detaliu interesant este că, la momentul realizării acestei lucrări, Magritte suferea el însuși de dificultăți financiare și emoționale, care ar fi putut influența negativ calitatea picturii. De asemenea, „Foametea” a fost unul dintre puținele tablouri care nu s-au vândut la prima sa expoziție, ceea ce a subliniat dezamăgirea publicului.

Édouard Manet – „La pescuit”

Manet a pictat „La pescuit” în anii 1860, într-o perioadă în care deja începuse să devină o figură importantă în mișcarea impresionistă, deși încă explora teme mai tradiționale. Aceasta este una dintre lucrările sale mai puțin cunoscute și este considerată inferioară altor opere din cauza execuției.

„La pescuit” suferă din cauza unei compoziții dezechilibrate și a unei lipse de claritate în detalii. Criticii au remarcat că, deși Manet era cunoscut pentru reprezentarea inovatoare a luminii și umbrei, aici aceste elemente par haotice. De asemenea, figurile umane par mai rigide și mai puțin naturale comparativ cu cele din alte lucrări.

Pescarii se află într-o barcă mult prea mare pentru un pârâu, ei puteau sta cu undița la fel de bine pe unul dintre maluri, așa cum de altfel face personajul din plan îndepărtat. Curcubeul nu este deloc subtil, pare adăugat administrativ în peisaj, în timp ce cuplul din dreapta-jos pare importat dintr-o altă pictură.

Un fapt interesant este că această lucrare a fost realizată în timpul unei excursii de pescuit pe care Manet o făcea cu prietenii săi. Deși a fost o experiență plăcută, aceasta nu a reușit să inspire o pictură la fel de captivantă ca alte lucrări ale sale. De asemenea, „La pescuit” a fost una dintre lucrările care a primit critici dure la expoziția oficială.

Henri Matisse – „Zidul roz”

Henri Matisse a pictat „Zidul roz” în 1925, o perioadă în care se apropia de apogeul carierei sale, explorând influențele fauvismului și modernismului. Totuși, această lucrare a fost considerată una dintre cele mai slabe din perioada sa de maturitate.

Comparată cu lucrări precum „Dansul” sau „Femeia cu pălărie”, „Zidul roz” pare a fi o lucrare plictisitoare. În timp ce capodoperele sale radiază un sentiment de mișcare și emoție, această pictură este statică și repetitivă, lipsită de inventivitate.

Criticii au considerat „Zidul roz” o pictură lipsită de viață și originalitate, ceea ce este surprinzător având în vedere stilul original al lui Matisse. Această lucrare folosește o paletă de culori limitată și o compoziție destul de monotonă, fără dinamica și energia care definesc alte lucrări.

În plus, sub impulsul unei influențe necunoscute, Matisse pur și simplu uită să ofere casei un minim set de ferestre.

Un alt aspect interesant este că, în ciuda criticilor, „Mur rose” a fost una dintre lucrările preferate ale lui Matisse în acea perioadă. El a crezut că simplificarea stilului său va duce la o expresie artistică mai pură, deși mulți nu au împărtășit aceeași opinie.