Pictori afectați de boli oculare

Artele vizuale solicită, prin definiție, privirea. Privirea spectatorului, odată ce opera este finalizată, dar și privirea creatorului în acțiune. Iată cinci artiști afectați de boli oculare, care au reușit să-și depășească deficiența pentru a continua să picteze.

Claude Monet: neclaritatea artistică

„Acum trei zile, când m-am apucat de lucru, am constatat cu groază că nu mai vedeam nimic cu ochiul drept”, scria Claude Monet criticului de artă Gustave Geoffroy într-o scrisoare din 26 iulie 1912. Diagnosticul: pictorul suferea de cataractă bilaterală. Soluția: operația, pe care chiar și prietenul său, președintele Republicii Georges Clemenceau, i-o recomandă cu insistență. Impresionistul cedează în cele din urmă, zece ani mai târziu, dar operația nu este lipsită de sechele. Vedea dublu, iar ochii îi filtrau anumite culori. Aceste anomalii au contribuit cu siguranță la încălzirea paletei sale și la estomparea formelor clare sub pensula sa. O dovadă în acest sens este seria Maison vue du jardin aux roses (1922-1924), un peisaj saturat de roșu, portocaliu și galben, în care subiectul abia se distinge.

Vincent van Gogh: icter ocular

La fel ca Monet, Vincent Van Gogh vedea galben, deși mai clar și din alte motive. Unii atribuie această boală, numită xantopsie (de la xanthós, galben; ópsis, vedere, în greaca veche), consumului excesiv de absint, factor care provoacă halucinații și convulsii. Alții dau vina pe santonină, un tratament prescris împotriva tulburărilor gastrice cauzate de „zâna verde”. A treia și ultima ipoteză: este posibil ca, în timpul internărilor sale, pentru a-și trata crize de epilepsie sau demență, Van Gogh să fi ingerat medicamente pe bază de digitală, o plantă toxică care poate provoca o formă de „icter ocular”. Fără această tulburare de vedere poate că nu ar fi creat celebrele picturi „Les Tournesols”, „La Maison jaune”, „Le Semeur au soleil couchant”.

Camille Pissarro: ochiul piratului

Dacriocistită. Este vorba despre o inflamație a sacului lacrimal. În cazul lui Camille Pissarro, aceasta era cronică, el suferind aproximativ zece crize în ultimii douăzeci de ani ai vieții sale. „Sunt obligat să mă odihnesc, ochiul meu drept s-a inflamat din nou”, scria el în 25 august 1888. Patru ani mai târziu, pictorul se mută la Paris, pentru a fi mai aproape de dr. Parenteau. Oftalmologul îi face multiple incizii și cauterizări, dar fără rezultat. Durerea revenea mereu, împiedicându-l să-și desfășoare activitatea zilnică. Condamnat să poarte, ca un pirat, o bandă pe ochiul umflat, Pissarro nu mai putea picta în aer liber. Vederile urbane realizate de la fereastra ultimelor sale apartamente se numără printre cele mai mari reușite ale operei sale.

Rembrandt, regele selfie-urilor

Pictorului olandez îi datorăm o sută de autoportrete, dintre care unele ar reflecta propriul său strabism. Această teorie este controversată în rândul comunității medicale. În 2004, neurobiologul Margaret Livingstone a constatat, după ce a studiat cu atenție reproducerile din catalogul rațional al artistului, că ochiul său drept, pe pânză, fixează în general privitorul, în timp ce ochiul stâng tinde să devieze spre exterior. O echipă de cercetători americani a respins această diagnosticare în 2013. În funcție de înclinarea capului, privirea este determinată să-și schimbe direcția. Este un fapt… și motivul pentru care una dintre pupilele pictorului-model, uneori cea dreaptă, alteori cea stângă, pare uneori să se abată de la câmpul vizual. Acest efect se regăsește în mai multe tablouri de atelier. Or, nu toți elevii maestrului puteau să aibă strabism. Strabismul lui Rembrandt ar putea fi, așadar, o simplă chestiune de stil.

Edgar Degas: războiul l-a orbit

În ultimii treizeci de ani ai vieții sale, Edgar Degas își pierde treptat vederea, deficiență pe care, potrivit prietenilor săi, o atribuie războiului și climatului. „Trimis la Vincennes pentru un exercițiu de tir, a observat că ochiul său drept nu vedea ținta”, scrie Paul Valéry în „Degas, danse, dessin” (1936). „Mi s-au răcit ochii”, spunea artistul care, încă din anii 1880, vedea un scotom (de la „skotos” – întuneric, în greaca veche) apărând în fața ochilor săi, o pată neagră care îi afecta vederea centrală, dar nu și cea periferică. Sensibil la lumina zilei, Degas lucra și primea vizite în întuneric total, după cum povestește Julie Manet în jurnalul său. Nu este de mirare, în aceste condiții, că pictorul aproape orb se îndreaptă spre cărbune, mai gros și mai lizibil decât mina de plumb. Fără a înceta niciodată să creeze, el ajunge să se dedice, începând cu sfârșitul anilor 1890, aproape exclusiv sculpturii.

Foto credit: Philadelphia Museum of Art, Camille Pissaro, „L’Avenue de l’Opéra, soleil, matinée d’hiver”, 1898