Pictorul care și-a dat în judecată cel mai mare critic pentru calomnie și a câștigat

James Whistler nu a apreciat recenzia lui John Ruskin despre pictura sa, așa că l-a dat în judecată pe critic.

În vara anului 1877, criticul de artă britanic John Ruskin a participat la expoziția inaugurală a Galeriei Grosvenor din Londra.

În expoziția, cu lucrări de artă modernă care au fost refuzate de Academia Regală de Arte, era o pictură a artistului american James Abbott McNeill Whistler intitulată „Nocturne in Black and Gold, the Falling Rocket”. O reprezentare abstractă a unui parc industrial cu focuri de artificii inspirată de xilogravurile japoneze, „Nocturne” a stârnit un răspuns puternic din partea lui Ruskin – dar nu în sensul bun.

„Am văzut și am auzit până acum multă obrăznicie din partea unui Cockney (nativ din East End, n.r)”, scria criticul într-o recenzie dură publicată în Fors Clavigera, propriul său periodic lunar destinat cititorilor din clasa muncitoare, „dar nu m-am așteptat niciodată să aud un dandy îngâmfat cerând două sute de guinee pentru a arunca o găleată de vopsea în fața publicului”. Aceste cuvinte marchează începutul unui capitol remarcabil din istoria artei, deoarece Whistler nu numai că l-a dat în judecată pe Ruskin pentru calomnie, dar a și câștigat procesul.

Procesul, amânat cu un an din cauza stării de sănătate în declin a lui Ruskin, a beneficiat de o amplă acoperire mediatică. În timp ce acuzarea a susținut că afirmațiile lui Ruskin au afectat reputația și perspectivele comerciale ale lui Whistler, apărarea l-a angajat pe colegul artist Edward Burne-Jones – a cărui operă fusese evaluată favorabil de Ruskin – pentru a convinge juriul că „Nocturne” era o operă de artă cu defecte care merita criticile lui Ruskin.

Daune de 1.000 de lire sterline

Burne-Jones a calificat tabloul drept o „schiță frumoasă”, dar a spus că „acest lucru nu este suficient pentru a face o operă de artă bună. Este deficitară din punct de vedere al formei, iar forma este la fel de esențială ca și culoarea”.

Deși instanța a decis în favoarea lui Whistler, scandalul i-a făcut mai mult rău decât bine. În ciuda faptului că a cerut daune de peste 1.000 de lire sterline – o sumă pe care Linda Merrill, autoarea cărții „A Pot of Paint: Aesthetics on Trial in Whistler v. Ruskin”, bănuiește că ar fi fost folosită pentru a plăti datoriile acumulate prin stilul său de viață luxos, i s-a acordat doar un ban, ceea ce l-a obligat să își vândă proprietatea din Londra și să înceapă o nouă viață în Veneția, realizând gravuri la comandă.

Și Ruskin a avut de suferit. Procesul a pus capăt carierei sale, unul dintre cei mai importanți critici ai țării, și a grăbit deteriorarea stării sale psihice, care a continuat până la moartea sa în 1900. După ce a trecut printr-o nouă cădere nervoasă, a demisionat din postul de profesor de arte plastice la Universitatea Oxford, declarând că „nu pot ocupa o catedră din care nu am puterea de a exprima o judecată”.

Foto: „Nocturne in Black and Gold, the Falling Rocket”, 1875, James Abbott McNeill Whistler (c) Detroit Institute of Arts