”Realități ficționale/ Ficțiuni reale”, șapte artiști expun la Kulterra
Ana Maria Dranga, Bogdan Negulescu, Heidi Tradnik, Raluca Ilaria Demetrescu, Rebeca Ulici, Robert Lőrincz și Roxana Ajder sunt incluși expoziției „Realități ficționale/ Ficțiuni reale”, vernisată în 12 februarie la galeria Kulterra.
Expoziția nu propune o realitate falsă, ci una născută din actul de creație, o realitate personală și interioară care își găsește forma în gest, culoare, materie. Arta nu imită lumea, ci o reinventează, fiecare lucrare devine o ficțiune cu valoare de adevăr, un mod de a cunoaște altfel, realitatea nu e reprodusă, ci traversată, explică Raluca Ilaria Demetrescu, curator.
„Artiștii pornesc de la repere vizuale recognoscibile, chipuri, obiecte, emoții și le transformă într-o altă lume, asemănătoare cu a noastră doar cât să ne tulbure percepția dintre vis și realitate, dintre ficțiune și adevăr, dintre fictiv și real. În același fel adevărul, ambiguu și el devine alegorie, fiecare lucrare este un mic univers alternativ, o fereastră spre lumea artistului și totodată, o oglindă în care privitorul se descoperă pentru o clipă în/altul. Creatorii vizuali reuniți în această expoziție chestionează limita dintre ceea ce este văzut și ceea ce este, sau urmează să fie construit prin gândul artistului”.
Artiștii și practicile lor
Heidi Trednik contorsionează materia buretelui și o modelează prin folosirea unor bețe ascuțite, dibaci mânuite, până ce o transformă în sculptură moale, personaje meditative dintr-un suport supus degradării schimbărilor, îngălbenirii, separării în timp, slow art ca stare contemplativă, facere și desfacere a spumei (zilelor). În lucrările ei, buretele nu este doar suport, ci o substanță care fixează și constrânge figura, absoarbe și conține metaforic stările de spirit. Personajele sunt prinse într-o relație de dependență cu materialul, susținute în loc de țepușe, iar forma este rezultatul unei tensiuni între fragilitate și rezistența pre-formei inițiale industriale a materiei.
Personajul fetiței cu ochii negri, alter ego omniprezent în creația Anei Maria Dranga care are însă ochi albaștri, e situat metaforic în corpul unei fetițe-bătrâne care învârte mătănii în rugăciune într-un cadru localizat într-o biserică rurală pe undeva prin România (?) însoțită de motanul negru leneș și ireal (o fi panteră, panteră cu suflet de om), un fel de Behemot disproporționat. Deși încă emergentă, artista și-a consolidat deja un stil pictural recognoscibil, iar universul său gravitează în jurul acestui personaj fetiș, o fată-femeie ancorată într-o continuă și ambiguă copilărie. În compozițiile ei, Ana Maria Dranga explorează elemente din culturi și spații diverse, de la Africa la Japonia și până la ruralul românesc, integrând elemente specifice fiecărei tradiții, dar păstrând mereu în centrul imaginarului său această fetiță, martor și ghid al lumilor picturale pe care artista le pune în scenă.
Robert Lőrincz creează cadre bizar de i/reale, în care personajele și scenografia sunt tratate realist, cu o pensulație atenuată pe contururile înmuiate. Universul său este construit din umbre, pete de culoare și umbre, cu mare atenție la nivelul detaliului iar ca să-l parafrazăm pe Caragiale, artistul vede enorm și simțește monstruos dar fără a pica în caricatură. Acțiunile pot fi citite, sunt recognoscibile, dar nu ele contează cu adevărat, ceea ce rămâne este o stare, de visare, ușor neclară, iar asta sporește misterul, acumulare de gesturi minore, din priviri, din raportul dintre corp și spațiul, interior sau exterior, piscine roșii în noapte, monstru halucinat și bântuitor sau personaje în lumină zilei care pare că schimbă arginții. Realismul nu funcționează aici ca descriere, ci ca suport pentru o dimensiune metaforică, în care scena pare suspendată, personajele pierdute în tranziție, iar sensul se mută din fapt în atmosferă.
Singurul din grup care rămâne în zona abstracției lirice, non-formalului recognoscibil, artistul Bogdan Negulescu, distilează concretul până rămâne doar vibrația culorii, toată pictura lui e o ficțiune, o tramă a viselor poate, ce se țese strat peste strat, adăgări, repetiții insistențe în materia culorii. Realitatea se diluează, iar visul se suprapune subtil realului, conferind picturii o stare de suspendare și lirism meditativ. Artistul umple și spațiul ecranului cu o pictură digitală mare, care curge, curge, umple spațiul, schimbă atmosferă, hipnotizează privitorul. Culorile curg, se transformă, prin intermediul pixelilor ecranului dar în aceeași repetiție de șetergeri, repetiții, adaosuri cromatic tari.
Raluca Ilaria Demetrescu lucrează cu materialul moale, textil. Își numește „plăpumioare” lucrările, acoperământ pentru suflet și senzații. Cu o cromatică simplă, limitată, accentul e aranjat pe detalii, care „ciupesc” ochiul – punctumul descris de Roland Barthes în „Camera lucida” (1980), imaginile cusute, desenate, sculptate moale aranjate în cadru defilează un micro univers feminin care pozează ca model, inspirate din imaginile lui Helmult Newton care obiectifica femeia și din cartea de anatomie a profesorului doctor Gheorghe Ghițescu.
Ceramista Rebeca Ulici modelează materia în portrete din gresie arsă și glazurată, e ca o mantră, modelul se repetă iar și iar, dar este întotdeauna diferit. Descoperită în urmă cu puțini ani într-o expoziție a emergenților la Art Safari, artista continuă să se afirme prin personajele sale, bebeluși, portrete repetate obsesional, serii, mereu la fel prin dimensiune, tot timpul diferite prin trăsăturile personale, o mică armată care poartă cu sine, traume și spaime din copilărie, visele fratelui și prietenilor lor colindători, amintiri, poeme recitate, cântece înghețate cumva în materia fragilă dar eternă lutului ars și colorat. Fiecare chip pare să fie martorul unei istorii nerostite, iar împreună, aceste figuri compun un cor care cântă colinde, o prezență colectivă care transformă fragilitatea materiei casante dar puternice prin eternitatea ei, într-o formă de rezistență afectivă.
Foto: arhiva curatorial
