Regulile lui Paul Signac

Paul Signac, teoretician al neoimpresionismului inițiat de Georges Seurat, va dezvolta o pictură realizată din puncte minuscule de culoare juxtapuse cu o precizie științifică. Un amestec optic savant în serviciul emoției și luminii.

În aer liber înainte de toate

În 1880, la o expoziție de tablouri ale lui Claude Monet, Signac are o revelație. Impresionat de micile tușe ale maestrului impresionist care recreează „gări, bărci, străzi împodobite cu steaguri”, tânărul pictor decide să se dedice, la fel ca acesta, peisajelor și scenelor în aer liber. Pasionat de mare și de navigație, și el dorește să creeze o pictură vibrantă și luminoasă. Dar tehnica folosită va fi diferită.

A împrăștia culorile

Signac nu agreează termenul „pointilism”. „Neoimpresionistul nu punctează, ci împarte”, insistă el. Pentru că nu este vorba de a acoperi o pânză cu mici puncte multicolore, ci de a împărți culorile după reguli foarte precise. Astfel încât, atunci când spectatorul se îndepărtează, punctele aplicate metodic unele lângă altele nu mai sunt perceptibile, ci se contopesc, se topesc în ochiul privitorului pentru a crea nuanțe armonioase, vii și luminoase. Este vorba despre „amestecul optic” al cărui precursor a fost Georges Seurat, influențat de cercetările științifice ale chimistului Michel-Eugène Chevreul și de scrierile teoreticianului Charles Blanc.

Pânze multicolore

Obținerea „unui maxim de culoare și lumină”: acesta este obiectivul lui Signac, care le cere discipolilor săi să elimine „toate culorile terne sau întunecate”, în special griul. Pentru a pune în valoare aceste pânze multicolore, Signac recomandă o ramă albă, o alegere revoluționară pentru epoca respectivă.

Paul Signac este categoric: pointilismul trebuie să aplice numai tușe de culoare pură. Sunt permise numai culorile primare (galben, roșu, albastru) și secundare (adică amestecuri de două culori primare, cum ar fi verde, portocaliu și violet). Pentru că amestecul trebuie să se facă în ochiul nostru. Signac se inspiră aici dintr-un experiment realizat de omul de știință Ogden N. Rood care, după ce a aplicat vopsea albastră lângă puțină vopsea roșie pe un disc rotativ, a observat că violetul obținut prin efectul optic la rotirea roții era mult mai clar și mai luminos decât cel obținut prin amestecarea pigmenților direct pe paletă.

Echilibru și complementaritate

Armonia culorilor este esențială. Pentru a rezuma aceste reguli de echilibru, Signac pictează un mic peisaj circular în omagiu lucrării „Cercle chromatique” (Cercul cromatic) a lui Charles Henry (1888). Acesta demonstrează că nuanțele pot fi plasate pe un cerc astfel încât culorile complementare să se afle una față de cealaltă. Prin combinarea culorilor opuse, precum verde și roșu, galben și violet, albastru și portocaliu, pictorul obține contraste puternice care sporesc puterea fiecărei culori… ca în cazul picturii sale explozive „Femme à l’ombrelle” (1893), o simfonie de verde, violet și portocaliu viu, departe de doamna cremoasă cu același nume, pictată de Claude Monet. Un alt secret al armoniei: declinarea aceleiași nuanțe în multiple intensități, ca în „Clocher de Saint-Tropez” (1896).

O compoziție bine gândită

Nu începeți niciodată o pânză fără să fi stabilit cu precizie aranjamentul! Prima preocupare a pictorului trebuie să fie „decizia privind curbele și arabescurile care vor decupa suprafața, nuanțele și tonurile care o vor acoperi”. Acesta este elementul care diferențiază pointillistul de impresionist, care își instalează șevaletul în iarbă și surprinde lucrurile în momentul prezent, în direct, așa cum i se prezintă. Pointillistul, în schimb, reflectează în atelier asupra compoziției sale, bazându-se, dacă este necesar, pe studii realizate în aer liber.

Știința nu împiedică emoția

Mulți au reproșat pointiliștilor lipsa de spontaneitate cauzată de răceala științifică a procesului lor. Dar pentru Signac, această utilizare a științei nu limitează în niciun fel creativitatea. Este vorba de a adapta, cu o mie de nuanțe, compoziția la emoția dorită: pentru calm, linii orizontale; pentru bucurie, linii ascendente cu nuanțe calde și tonuri deschise; pentru tristețe, linii descendente cu nuanțe reci și tonuri închise. Urmând aceste legi, Signac transmite atât de bine blândețea și bucuria unei scene de vară cu idilicul său „Au temps d’harmonie” (1893-1895). O dovadă în acest sens sunt, de exemplu, pânzele pictate de Signac la Veneția în 1904-1908, care redau atât măreția, cât și fragilitatea orașului plutitor Serenissima.

Foto: Musee d’Orsay, „Entrée du port de la Rochelle”, 1921