Scurtă istorie a artei la îndemâna tuturor

În artă, nimic nu poate înlocui originalul. Condițiile care determină valoarea unei opere pe piața de artă sunt: a fi unic şi a fi semnat de un artist recunoscut. Însă nu întotdeauna au fost respectate cele două condiţii. O dovadă în acest sens sunt numeroasele replici din marmură ale „Discobolului” lui Myron, al cărui original din bronz a dispărut. Încă din timpul Imperiului Roman, artiștii obișnuiau să-și copieze cele mai apreciate opere, adică cele pe care toată lumea voia să le aibă acasă. În secolul al XVII-lea, colecționarii bogați nu ezitau să cheltuiască mici averi pentru copii realizate cu talent. Indiferent dacă erau realizate de mâna maestrului sau nu. Multiplicarea, producția în serie, era deja o artă în sine.

Cine nu a visat vreodată să aibă un Monet în sufragerie? Sau un Leonardo deasupra patului? Încă din Antichitate, omul s-a întreabat cum poate face ca o capodoperă unică (și adesea costisitoare) să fie accesibilă cât mai multor oameni. De la gravură la imprimare digitală, mai multe tehnici încearcă să răspundă la această întrebare.

Gravura

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, această tendință era în plină expansiune. În plină democratizare a artei și a cunoașterii, procesele mecanice permiteau tipărirea mai multor exemplare ale operelor. În fruntea listei? Gravura! O matriță este incizată cu ajutorul unui instrument, reliefurile obținute sunt acoperite cu cerneală, apoi se aplică o foaie de hârtie care preia – de câte ori se dorește! – amprenta desenului gravat.

Apărută în Occident în secolul al XV-lea, dar practicată încă din secolul al VII-lea în China, gravura pe lemn (xilogravura) ar fi cea mai veche. Urmează litografia (pe piatră) și calcografia (pe cupru), pe care Dürer le-a utilizat pentru „Melencolia I” în 1514. Alți mari artiști se vor dedica, de asemenea, gravurii, amenajându-și acasă, precum Rembrandt în Amsterdam, un atelier dedicat. Sau apelând, precum Gustave Doré în secolul al XIX-lea, la gravori talentați pentru a transpune desenele lor.

Acuarela

Acuarela datează din Renaștere: în loc de un burin de gravor, artistul folosește acid azotic pentru a ataca placa de cupru. Începând cu secolul al XVIII-lea, litografia permite transferul pe hârtie a unui desen trasat pe o piatră calcaroasă. O operă poate fi, de asemenea, produsă în serie cu ajutorul șabloanelor: inventată în China în jurul secolului al XI-lea, tehnica serigrafiei se dezvoltă în Statele Unite în secolul al XIX-lea, înainte de a deveni celebră odată cu Andy Warhol și pop art-ul anilor ’60.

Imprimarea digitală

Recent apărută, imprimarea digitală permite reproducerea unei imagini fidele pe pânză, până la relieful neregulat al pigmenților perceptibil la atingere. Tehnica este practicată în atelierele Muzéo, lider francez în domeniul imprimării de artă. „Pe baza a peste 200.000 de imagini de artă, fișiere de înaltă definiție achiziționate de la bănci de imagini și muzee, ne apropiem cât mai mult de calitatea operei originale”, spune Éric Angiboust, președintele companiei create în 2004.

Metoda este simplă: un plotter digital de ultimă generație depune pigmenții pe o pânză, care este apoi întinsă pe un șasiu și lăcuită manual. Un lac mai gros, numit gel de structură, conferă volum tabloului și redă impasto-ul unui Van Gogh. Desenele și gravurile sunt imprimate pe hârtie cu gramaj ridicat pentru a obține un efect granulat.

„Dama cu hermină” (Leonardo da Vinci, 1488),  „Fata cu cercel de perlă” (Vermeer, 1665), „Marea odaliscă” (Ingres, 1814), „Noaptea înstelată” (Van Gogh, 1889), „Sărutul” (Klimt, 1908-1909), de la Botticelli la Hopper, catalogul Muzéo pune la dispoziția tuturor, indiferent de buget, tablouri celebre.

„Scopul nu este, evident, acela de a înșela, așa cum ar face un falsificator”, subliniază Éric Angiboust. „Nici nu pretindem că facem artă, noi ne ocupăm de decorare. Nu vindem rarități, ci doar timpul de lucru al meșterului”. Imprimare, decupare digitală, ebenisterie, centru de creație pentru amenajarea marilor hoteluri: în atelierele sale pariziene lucrează, la cererea a 8.000 de persoane fizice și 1.000 de profesioniști, aproximativ treizeci de persoane, printre care meșteri formați la École Boulle. O combinație de tehnologie de vârf și muncă artizanală care a motivat statul, în 2016, să acorde Muzéo eticheta EPV: Entreprise du Patrimoine Vivant (Întreprindere a Patrimoniului Viu).

Foto credit: Muzéo, „Luncheon of the Boating Party”, Auguste Renoir