Simbolul scoicii de mare în „Nașterea lui Venus” de Botticelli

„Nașterea lui Venus” este probabil cea mai recunoscută lucrare a lui Sandro Botticelli. În pictură, Venus, zeița frumuseții și a iubirii, este reprezentată sosind pe insula Cipru, purtată pe o cochilie de scoică. Se spunea că Venus „s-a născut din stropi de mare”. În reprezentarea lui Botticelli, ea se echilibrează delicat în toată frumusețea sa feminină, amintind de o perlă care strălucește în scoica sa.

Prospețimea, primăvara și feminitatea sunt împletite în aproape fiecare detaliu al picturii, cu flori delicate de primăvară suflând în vânt și modele florale care împodobesc mantia și rochia tinerei femei care așteaptă sosirea lui Venus, gata să-și acopere modestia. În timp ce se află goală și proaspăt născută, Venus își acoperă goliciunea cu părul care curge liber.

Scoicile de mare și creaturile marine au avut o semnificație simbolică profundă în artă și literatură de-a lungul istoriei omenirii.

Cea din centrul imaginii este o parte esențială a compoziției tabloului.

Scoicile de mare sunt adesea asociate cu dragostea și fertilitatea. În unele cazuri, scoica de mare poate fi văzută ca simbol al organelor genitale feminine. Tradițiile creștine medievale asociază scoicile cu pelerinii.

În unele tradiții new age, scoicile sunt folosite pentru a simboliza inconștientul și sunt asociate cu emoțiile. Datorită legăturii lor cu marea și apa, ele evocă, de asemenea, pacea și liniștea.

Scoicile apar în multe picturi renascentiste, inclusiv în „Buna Vestire” a lui Leonardo da Vinci, unde o scoică apare pe un mic altar la dreapta Fecioarei Maria în timp ce îngerul Gabriel îi spune că va naște copilul lui Dumnezeu.  În creștinism, scoica reprezintă în special mântuirea. În tradiția hindusă, scoicile sunt un simbol al zeiței Lakshmi, consoarta lui Vishnu, despre care se spune că s-a „născut din oceanul agitat”, oferind o paralelă cu Venus.

Dimensiunea acestei scoici, care devine vasul de transport al lui Venus către țărm, este exagerată. Acest tip de exagerare se regăsește și în multe reprezentări clasice ale sosirii lui Venus pe uscat. În acest tablou, Venus stă goală, cu capul înclinat și părul fluturând chiar în centrul tabloului. Așezată delicat și vertical pe cochilia sa, se balansează precar în timp ce vântul o împinge spre țărm.

Pictura vorbește despre puterea fertilității și a senzualității feminine. Venus, proaspăt sosită din oceane, este în același timp pură și senzuală. Comportamentul său, goliciunea sa și privirea sa directă îi conferă o statură care este în același timp blândă, seducătoare și magică, la fel ca scoica delicată pe care stă în echilibru și din care pare să facă aproape parte. Scoica lui Venus este o extensie a feminității sale brute, delicată, dar de dimensiuni mari și care creează punctul central al imaginii. La fel ca Florența iubită a lui Botticelli, Venus și cochilia ei cu scoici demonstrează o întruchipare a frumuseții și grației care sfidează așteptările, reușind să mențină un sentiment de mare putere și măreție.

Artist respectat

Sandro Botticelli, născut Alessandro di Mariano Filipe în jurul anului 1445, și-a petrecut cea mai mare parte a vieții trăind și lucrând în Florența. A fost foarte cunoscut și celebru în timpul vieții sale și s-a bucurat de favorurile elitei italiene bogate.

Informațiile despre viața sa timpurie sunt puține, dar se crede că și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei într-un cartier destul de sărac, unde s-a luptat cu rigorile vieții academice și a avut tendința de a fi hiperactiv și greu de stăpânit în clasă. Se spune că numele Botticelli, care înseamnă „butoi mic” sau „butoi mic de vin”, i-a fost dat de unul dintre frații săi în timpul acestor primi ani.

După ce a părăsit școala, Botticelli a avut ocazia să se recalifice ca artist și se știe că, în 1450, a studiat cu Fra Filippo Lippi, un pictor pe care se pare că l-a avut ca ucenic și care l-a învățat claritatea caracteristică a liniilor.

După moartea mentorului și prietenului său, Botticelli, acum un artist foarte respectat, a decis să își ia propriul ucenic, pe Filippino Lippi, fiul maestrului său. Cei doi bărbați au lucrat împreună mulți ani.

Portrete papale și fresce

Pe fondul creșterii faimei și reputației sale, în 1481, Botticelli a fost chemat la Roma de Papa Sixtus al IV-lea și i s-a cerut să contribuie la picturile din Capela Sixtină. În timpul șederii sale la Roma, a realizat, de asemenea, numeroase portrete papale. Acestea sunt singurele sale lucrări cunoscute din afara Florenței.

În timpul anilor 1480, Botticelli a contribuit, de asemenea, la ciclul de fresce pentru Lorenzo Magnificul. În 1485, Botticelli a pictat „Nașterea lui Venus”, o lucrare extrem apreciată în lumea artei italiene. Comisarul inițial al lucrării este în prezent necunoscut, dar lucrarea a fost expusă în cele din urmă în vila Lorenzo di Pierfrancesco de’ Medici din Castello în 1499.

În ultimii ani ai carierei lui Botticelli, acesta a fost puternic influențat de învățăturile unui frate dominican carismatic care a început să aibă influență în orașul Florența. Girolamo Savonarola Ferrara era cunoscut pentru faptul că ardea opere de artă și cărți care, în opinia sa, nu făceau dreptate învățăturilor religioase. Se crede că unele dintre primele lucrări ale lui Botticelli sunt printre cele pe care le-a distrus. Ca urmare a influenței lui Savonarola, lucrările ulterioare ale lui Botticelli au devenit profund religioase.

Anii 1490 au marcat o perioadă de turbulențe și dificultăți pentru Botticelli și pentru Florența. Familia de Medici a fost expulzată din oraș, iar apariția ciumei și a luptelor în oraș au dus la căderea în dizgrație a lui Botticelli și a operei sale. Se spune că, în ultimii ani, spiritul ascuțit și buna dispoziție caracteristice lui Botticelli au început să se estompeze, determinându-l să petreacă tot mai mult timp singur. A murit în orașul său natal, Florența, în 1510.

După moartea sa, o mare parte din lucrările sale au intrat într-o relativă obscuritate, până când un interes reînnoit pentru arta florentină a dus la redescoperirea picturilor sale.