„Tristețea regelui”, ultima capodoperă a lui Henri Matisse

„La Tristesse du roi”,  realizată în 1952, cu doi ani înainte de moartea lui Henri Matisse, este una dintre capodoperele perioadei „guașelor decupate”. Între autoportret simbolic, omagiu adus muzicii și celebrare a culorii, această operă monumentală se prezintă ca testamentul artistic al unui pictor care nu a încetat niciodată să inventeze.

Matisse avea peste 80 de ani când a realizat acest tablou monumental de aproape patru metri înălțime. Artistul, care tocmai finalizase importantul proiect al capelei din Vence, era hotărât să creeze până în ultima suflare. Această compoziție spectaculoasă, cu nuanțe strălucitoare, rezumă marile obsesii care au marcat opera sa: culoarea pură, muzica, dansul, bucuria de a trăi. Dar se percepe aici și neliniștea unui om aflat la apusul vieții. Considerată adesea drept ultimul autoportret al artistului, „Tristețea regelui” transformă angoasa morții într-o capodoperă străbătută de un puternic sentiment de împlinire – manifestul unui artist care nu renunță nici la ambiția picturală, nici la căutarea estetică.

Guașe decupate           

Deși ultimii ani din viața lui Matisse au fost marcați de boală, aceasta nu l-a împiedicat deloc să creeze. De altfel, tocmai în circumstanțe similare i-a luat naștere vocația: în timp ce se afla în convalescență, a primit o cutie cu culori care i-a provocat senzația unei revelații. Șase decenii mai târziu, imobilizat la pat și cu capacitățile fizice diminuate, acest artist în continuă reinventare a pus la punct un nou mod de a lucra: „desenează cu foarfeca”. Astfel, el inaugurează ultimul mare ciclu al carierei sale, început în 1947 cu albumul „Jazz” publicat de Tériade: cel al hârtiei decupate și pictate cu guașă.

Autoportretul bătrânului pictor

Inspirată de tabloul lui Rembrandt, „David cântând la harpă în fața lui Saul”, compoziția se articulează în jurul unei siluete întunecate, îmbrăcată într-o mantie neagră presărată cu flori mici și ținând o chitară. Chipul său este redus la o simplă formă verde, aproape abstractă. Personajul pare așezat, la fel ca artistul care își petrece ultimii ani din viață într-un scaun cu rotile. Nu este vorba de un autoportret în sensul strict al cuvântului, ci mai degrabă de o prezență simbolică: cea a pictorului înconjurat de marile teme care i-au inspirat opera.

Pasionat de muzică

Amplasată în centrul compoziției, chitara se detașează clar de silueta neagră. Din instrument par să se scurgă note materializate prin forme galbene care evocă atât petale, cât și confetti. Pasionat de muzică încă din copilărie, Matisse îi acordă un rol esențial pe tot parcursul carierei sale. Însă, pentru liderul fauvismului, muzica nu este doar un subiect: ea inspiră și modul în care se organizează relațiile dintre culori și forme. Aici, culoarea nu doar structurează compoziția, ci creează și o adevărată ritmică vizuală, ca pe o partitură.

Omagiu adus dansului

La fel ca muzica, dansul ocupă un loc central în universul lui Matisse. În această operă de maturitate, dansul nu mai ia forma unui cerc colectiv, așa cum se întâmplă în celebrul tablou din 1909-1910 comandat de colecționarul Serghei Shchukin; ea se întruchipează acum într-o siluetă feminină în alb și negru, redusă la esențial, ale cărei mișcări sunt sugerate de lungi fâșii de hârtie ondulată.

Orientul visat

Așezată în colțul din stânga jos al compoziției, o siluetă discretă amintește de odaliscele care populează întreaga operă a lui Matisse, și mai ales de celebrele sale interioare din Nisa, cu decoruri somptuoase. Această formă verde, aproape abstractă, face referire la Orientul visat, un alt motiv major al imaginației sale. În loc să reprezinte acest „altundeva” în mod direct, artistul propune o evocare subtilă a acestuia. Muzica, dansul și Orientul devin astfel fragmente ale unui univers profund personal, reunite în ceea ce pare a fi un bilanț poetic al obsesiilor sale.

Galben strălucitor, albastru profund, verde intens, negru catifelat… Culoarea joacă un rol central în această simfonie vizuală orchestrată de Matisse. Ea structurează spațiul și, în același timp, creează un ritm vizual. În ciuda titlului său melancolic, „Tristețea regelui” se impune ca o operă profund luminoasă, care se înscrie în continuarea hedonismului unor tablouri precum „Bucuria de a trăi” (1905-1906) sau „Lux, calm și voluptate” (1904). Tocmai acest lucru o face atât de emoționantă. Nici în ultima perioadă a vieții sale, Matisse nu a renunțat nici la artă, nici la fericire.