Un caz de „mansplaining” cu Édouard Manet

Cu aproape 140 de ani înainte ca un termen să fie inventat pentru practica bărbaților de a le explica femeilor, cu condescendență, modul în care anumite lucruri ar trebui să fie văzute sau făcute, se pare că Édouard Manet devenise deja adept al artei a ceea ce trebuie inevitabil numit „Manetsplaining”.

Detaliile acestui caz de „mansplaining” de la sfârșitul secolului al XIX-lea sunt prezentate într-o nouă carte a criticului de artă Sebastian Smee, câștigător al premiului Pulitzer la The Washington Post, care explorează modul în care impresionismul a apărut ca răspuns la asediul Parisului și la tumultul civil și politic al vremii.

În cartea „Paris in ruins: Love, War and the Birth of Impressionism”, Smee relatează un incident în care au fost implicați Édouard Manet și prietena și colega sa pictoriță Berthe Morisot, care avea să se căsătorească cu fratele mai mic al lui Manet, Eugène.

Un fragment, publicat în The Art Newspaper, dezvăluie cum Morisot – care este considerată una dintre marile figure ale impresionismului – lucra la un portret al mamei și surorii sale pe care intenționa să îl prezinte la Salonul din 1870, când Manet a sunat la ea acasă și s-a oferit să o ajute.

Știind că ea se simțea „nehotărâtă” în legătură cu tabloul, Manet i-a spus: „Puteți să vă lăsaţi pe mâinile mele. Îți voi spune ce trebuie să faci”.

Ceea ce Manet a făcut în continuare, potrivit lui Smee, „a fost atât de dureros pentru Morisot încât a afectat-o ani”.

În ciuda unei reacții inițial pozitive la tablou, Manet a ajuns la concluzia că partea de jos a uneia dintre rochiile din tablou nu era destul de bună.

„Înainte ca ea să poată spune ceva, el i-a luat pensulele și a pus „câteva accente”, scrie Smee, citând o relatare a episodului pe care Morisot i-a făcut-o surorii sale Edma, care era și ea pictoriță. „Odată pornit, nimic nu-l mai putea opri; de la fustă a trecut la bust, de la bust la cap, de la cap la fundal”, își amintește Morisot.

„A făcut o mie de glume, a râs ca un nebun, mi-a dat paleta, mi-a luat-o înapoi; în cele din urmă, la ora cinci după-amiază, am realizat cea mai frumoasă caricatură care a fost văzută vreodată”.

Morisot nu se încadrează într-un stil recognoscibil

În timp ce cărăușul însărcinat cu transportul tabloului de la atelier la juriul Salonului aștepta, Manet a încurajat-o să expedieze lucrarea imediat.

„Și acum am rămas confuză”, scria Morisot. „Singura mea speranță este că voi fi respinsă”. Mama ei, adaugă ea, era „în extaz”, găsind totul foarte amuzant, „dar eu îl găsesc agonizant”.

Arta lui Morisot, care a murit de pneumonie la vârsta de 54 de ani în 1895, a examinat ceea ce criticul de artă Laura Cumming a descris drept o lume a femeilor „infinit de subtilă și secretă”.

Analizând o expoziție de picturi ale lui Morisot organizată la Londra anul trecut, Cumming a remarcat faptul că lucrările acesteia aveau puține în comun cu cele ale contemporanilor ei bărbați.

„Ar fi greu să ne gândim la un impresionist cu o tehnică mai schimbătoare, cu suprafețe mai ciudate și nedeterminate, în care privești ca și cum ai căuta indicii despre mișcările mereu schimbătoare ale unei minți”, a scris ea în Observer. „Morisot nu se încadrează niciodată într-un aspect caracteristic, într-un stil fix și recognoscibil”. În aceeași recenzie, Cumming amintește ce a scris Manet când le-a întâlnit pentru prima dată pe surorile Morisot în 1868 și și-a dat seama că talentul lor risca să fie respins de establishmentul masculin. „Ce păcat!”, a spus Manet, „ele nu sunt bărbați”.