Un circ total! Salturi mortale, drame și pânze celebre

Tema circului a exercitat o fascinație aparte asupra artiștilor plastici de-a lungul secolelor XIX și XX, reprezentând nu doar un subiect pictural captivant, ci și o metaforă complexă a condiției umane și artistice.

În operele dedicate acestei teme se regăsesc reflectate atât splendoarea spectacolului și virtuozitatea tehnică a artiștilor de circ, cât și dimensiunea profund umană, adesea melancolică, a vieții din spatele cortinei. Această dualitate a transformat circul într-un subiect predilect pentru explorări artistice care depășesc simplul exercițiu de reprezentare vizuală.

Marc Chagall

Marc Chagall era atât de fascinat de circ încât deseori își abandona atelierul pentru a petrece nopți întregi la Cirque d’Hiver din Paris. Se strecura în culise și făcea schițe până în zori, iar uneori adormea chiar acolo, printre costume și recuzită. Directorul circului îl găsea dimineața cu carnețelul de schițe în brațe și îl lăsa să doarmă, știind că artistul transformă magia circului în capodopere.

În „Le Grand Cirque” (1956), Chagall a ascuns un mic autoportret – se poate observa silueta sa micuță în colțul din stânga jos, privind în sus către acrobații zburători. Spunea mereu că se simte ca un copil la circ, iar această candoare se reflectă în toate lucrările sale pe această temă.

Fascinant este că folosea un albastru special, pe care îl prepara singur după o rețetă secretă, inspirată de culorile vitraliilor medievale. Un alt detaliu savuros: într-o seară, la circ, Chagall a fost confundat cu un clovn din cauza hainelor sale pictate și pătate de vopsea. A intrat în joc și a făcut câteva tumbe împreună cu artiștii, spre deliciul publicului care habar n-avea că tocmai asistase la debutul scenic al unuia dintre cei mai mari artiști ai secolului XX.

Magdalena Rădulescu

„Acrobați” (1975) ascunde o poveste fascinantă despre ultimii ani ai Magdalenei Rădulescu la Paris. La o vârstă înaintată, artista încă frecventa circul cu religiozitate, dar acum privea spectacolul printr-un filtru al memoriei și nostalgiei. Fascinant este că această lucrare târzie combină amintirile sale din perioada interbelică, când petrecea nopți întregi schițând în culisele circurilor pariziene, cu viziunea sa matură, mai abstractizată și mai profundă despre esența artei circului.

În această perioadă, Magdalena își instalase șevaletul într-un colț retras al grădinii sale din Montparnasse, unde recrea din memorie scenele de circ care o obsedau. Culorile sale explozive – roșu intens, galben strident și albastru cobalt – nu mai urmăreau realitatea fizică, ci mai degrabă energia emoțională a spectacolului. Un prieten apropiat povestea că artista lucra doar la apus, când lumina pariziană căpăta exact nuanțele pe care le căuta pentru acrobații săi zburători.

Un amănunt mai puțin cunoscut este că figurile din „Acrobați” sunt de fapt autoportrete multiple ale artistei. Ea se vedea pe sine în fiecare dintre personajele tabloului, captând diferite ipostaze ale propriei sale vieți de artist. „Suntem cu toții acrobați”, spunea ea, „dansăm permanent pe sârma dintre artă și viață”.

Georges Rouault

Rouault obișnuia să se strecoare în cabinele clovnilor după spectacol și să-i picteze în timp ce-și îndepărtau machiajul. A devenit atât de apropiat de ei încât i-au dat porecla „preotul clovnilor” – pentru că îi asculta ca un confesor în timp ce-i picta. Un clovn bătrân i-a spus odată: „Domnule Rouault, dumneavoastră nu pictați fețele noastre, ci sufletele noastre obosite.”

„Tête de Clown” ascunde un secret emoționant: modelul a fost un clovn alcoolic pe care Rouault l-a găsit dormind într-un șanț lângă circ. L-a dus la el acasă, i-a oferit o masă caldă și l-a pictat. Tabloul a devenit apoi celebru, dar nimeni nu știa povestea din spatele lui. Clovnul s-a întors la circ și și-a reluat viața, dar a păstrat o reproducere a tabloului până la sfârșitul vieții.

Rouault avea un ritual bizar când picta clovni: își punea nasul roșu de clovn și se privea în oglindă ore în șir. Spunea că doar așa poate înțelege cu adevărat sufletul acestor artiști tragici. Culorile întunecate și liniile groase din tablourile sale sunt rezultatul acestor contemplări nocturne.

Toulouse-Lautrec și viața de culise

Toulouse-Lautrec era atât de integrat în viața circului încât avea propriul său scaun rezervat în culise – un taburet șchiop, la fel ca el, pe care-l decorase cu schițe de clovni și acrobați. Artiștii îl considerau mascota lor norocoasă și refuzau să intre în scenă dacă el nu era acolo să le facă o schiță rapidă.

Există o anecdotă delicioasă despre cum a pictat „La circ: L’Écuyère”: călăreața, domnișoara La La, era supersțițioasă și credea că va cădea de pe cal dacă cineva o pictează în timpul numărului. Așa că Toulouse-Lautrec s-a deghizat în îngrijitor de cai și a făcut schițele pe ascuns, în timp ce mătura arena. Când domnișoara La La a descoperit adevărul, a râs atât de tare încât i-a cerut artistului să repete șiretlicul în fiecare seară.

Un amănunt mai puțin cunoscut este că artistul, mare amator de alcool, își prepara băuturile folosind un set de pahare de măsurare pentru vopsele. Spunea că așa poate să-și „calibreze” atât starea de spirit, cât și paleta de culori. Mulți dintre clovnii pe care i-a pictat apar cu nasuri roșii inspirate de propriul său nas, roșu din cauza absintului.

Fernand Léger și geometria circului modern

Léger avea o obsesie ciudată: măsura cu rigla proporțiile acrobaților în timp ce aceștia se odihneau. Credea că există o formulă matematică perfectă pentru frumusețea circului și umplea carnețele întregi cu calcule și diagrame. Artiștii de circ îl porecliseră „Profesorul Paranoia”, dar îi permiteau toate aceste extravaganțe pentru că le oferea în schimb portrete geometrice pe care le foloseau ca afișe.

În timpul lucrului la „Les Acrobates dans le Cirque” (1918), a construit machete din cutii de conserve și sârmă pentru a studia cum cade lumina pe formele geometrice. Asistentul său povestea că uneori găsea artistul adormit printre aceste construcții bizare, murmurând în somn despre „cercuri perfecte” și „cilindri vii”.

Léger organiza „ceaiuri geometrice” în atelierul său, unde invita artiști de circ să pozeze în timp ce el le servea băuturi în pahare special proiectate să reflecte formele din picturile sale. Spunea că inspirația vine mai ușor când realitatea începe să semene cu arta.

Georges Seurat

Seurat era atât de obsedat de precizie încât număra punctele de culoare din tablourile sale de circ. Pentru „Le Cirque” (1891), ultima sa capodoperă, rămasă neterminată, a folosit exact 84.644 de puncte – un asistent dedicat le-a numărat după moartea sa. Fiecare punct era aplicat cu o pensulă special creată, al cărei vârf era tăiat la dimensiunea exactă pe care o dorea artistul.

Seurat avea o rutină bizară când lucra la scenele de circ: venea la spectacol îmbrăcat într-un costum negru impecabil și stătea nemișcat ore în șir, doar clipind și făcând note mentale. Spectatorii îl considerau parte din spectacol și aplaudau când își făcea apariția. Un clovn chiar a creat un număr în care îl imita, spre amuzamentul publicului.

O poveste mai puțin cunoscută este că artistul și-a construit un mic teatru de carton în atelier, cu figurine decupate care reprezentau artiștii de circ. Le muta în diferite poziții și studia cum cade lumina asupra lor, uneori petrecând zile întregi pentru a determina unghiul perfect al unui singur gest.

Corneliu Baba și melancolia circului românesc

Puțini știu că pictorul Baba avea o relație specială cu circul: în tinerețe, când nu-și permitea să plătească modelele, se împrietenise cu o familie de artiști de circ ambulant care-i pozau în schimbul unor mese calde și al unui loc unde să-și usuce costumele. Din această perioadă datează celebra sa serie de portrete de clovni, fiecare ascunzând povestea unei prietenii autentice.

Baba avea un ritual special când picta artiști de circ: le cerea să-și spună povestea vieții în timp ce pozau, și nota cuvinte-cheie pe marginea pânzei. Dacă vă uitați atent la tablourile sale cu această temă, puteți observa uneori texte minuscule ascunse în fundal – sunt fragmentele acestor povești personale.

Miró și poezia încurcată a circului

Joan Miró avea un secret amuzant: își instalase în atelier un trapez miniatural și încerca să recreeze mișcările acrobaților în timp ce lucra la seria sa „Le Cirque”. Asistentul său povestea că îl găsea adesea atârnând cu capul în jos, schițând forme ciudate și râzând ca un copil. „Trebuie să simți vertijul pentru a-l putea picta”, spunea el.

Artistul colecționa bilete vechi de circ și le lipea în jurnal, desenând în jurul lor constelații de forme și culori. Credea că fiecare bilet păstrează o parte din energia spectacolului și că aceasta se poate transfera în pictură. Avea o colecție impresionantă de peste 3000 de bilete, toate adnotate cu schițe și observații personale.

Miró obișnuia să se joace cu copiii artiștilor de circ, inventând povești despre formele din tablourile sale. Le spunea că stelele din picturile sale sunt de fapt confeti căzute din buzunarele clovnilor cosmici, iar liniile negre sunt urmele lăsate de acrobații care dansează între stele.

Gustave Doré și drama copilului rănit

Doré a fost un acrobat desăvârșit, așa că atunci când a citit în ziar un articol despre o familie de artiști de stradă al cărei copil a murit în urma unei căzături, nu este de mirare că a realizat câteva versiuni ale acestei scene. Aici, copilul muribund este ținut în brațele mamei sale, amintind de Pieta, scena din viața lui Hristos când trupul său fără viață este coborât de pe cruce și așezat în poala Fecioarei Maria.

Remarcăm alături de mamă o bufniță care privește departe de scenă, aproape înspre spectatorii scenei, sugerând că părinții au mers împotriva înțelepciunii și a bunei judecăți. De asemenea, observăm cărțile de tarot de la picioarele mamei, care semnifică faptul că ambii părinți știau dinainte că riscul este foarte mare, atât pentru copil, cât și pentru ei. Știau dinainte care va fi rezultatul și totuși și-au împins copilul către acest final. Despre acest tablou, Doré a spus „…[copilul] este pe moarte. Am vrut să descriu trezirea târzie a naturii în aceste două ființe împietrite, aproape brutalizate. Pentru a câștiga bani, ele și-au ucis copilul și, ucigându-l, au descoperit că aveau inimă”.

_____________________________

În această călătorie prin câteva perspective artistice asupra lumii circului, se conturează subtil dualitatea fascinantă a acestui univers spectaculos. La suprafață strălucesc culorile vii ale costumelor, zâmbetele largi ale clovnilor și grația supraomenească a acrobaților – această față pe care Chagall a surprins-o cu atâta măiestrie în viziunile sale onirice și pe care Léger a geometrizat-o până la perfecțiune. Este lumea văzută prin ochii copilului din noi, plină de miracole și posibilități infinite.

Dar dincolo de strălucirea reflectoarelor, artiștii au surprins și cealaltă față a circului – cea pe care Rouault a explorat-o în portretele sale sfâșietoare de clovni obosiți, pe care Doré a imortalizat-o în drama familiei de acrobați ambulanți, sau pe care Baba a surprins-o în melancolia profundă a artiștilor săi. Poate tocmai această dualitate a făcut din circ un subiect atât de captivant pentru artiști.

Circul reprezintă, în esență, condiția umană în toată complexitatea ei, un dans perpetuu între sublim și tragic, între strălucire și umbră, între masca pe care o arătăm lumii și adevărul din spatele ei.