Una dintre cele mai mari farse din istoria artei 

Artistul Amedeo Modigliani ar fi aruncat capete sculptate într-un canal din Livorno, orașul său natal. În 1984, autorităţile întreprind săpături. Trei capete sunt recuperate. Un documentar, disponibil în VOD pe site-ul Arte, expune una dintre cele mai mari farse din istoria artei.

În 1984, în timp ce Italia sărbătorea centenarul nașterii lui Amedeo Modigliani (1884-1920), un eveniment extraordinar urma să zguduie liniștitul oraș portuar Livorno. Pentru a marca aniversarea, primăria comunistă a decis să îi dedice o expoziție la Museo Progressivo di Arte Moderna din Villa Maria, intitulată „Celălalt Modigliani, anii sculpturii”. Însă lipsa fondurilor face ca expoziția să fie săracă în opere originale: doar 4 din cele 26 de statui cunoscute ale lui „Modi” sunt prezente în expoziție. În speranța de a o completa și de a o transforma în același timp într-un eveniment istoric, directoarea muzeului, Vera Durbè, mizează pe o legendă care circulă în oraș.

De zeci de ani, se povestește că într-o seară, la întoarcerea din Paris, în timpul uneia dintre vizitele sale în oraș, în 1909 sau 1913, în funcție de versiuni, Modigliani ar fi arătat capete sculptate prietenilor săi artiști, la cafeneaua Bardi. Puțin sensibili la acest avangardism parizian influențat de Constantin Brâncuși, aceștia ar fi râs de aceste opere și i-ar fi sugerat, în glumă, să le arunce în Fosso Reale, unul dintre canalele orașului, ceea ce artistul, jignit, ar fi făcut.

Operațiune de amploare 

Deși locuitorilor din Livorno le place să o povestească, cercetătorii consideră că această poveste este probabil o legendă: chiar Jeanne Modigliani, în timpul cercetărilor despre tatăl ei, nu a găsit nimic care să o confirme.

Vera Durbè crede cu tărie în ea. Ignorând glumele, ea obține de la primărie, cu sprijinul fratelui său Dario Durbè, superintendent al prestigioasei Galerii Naționale de Artă Modernă din Roma, o vastă operațiune de dragare destinată găsirii faimoaselor sculpturi.

Pentru a cerceta celebrul canal, cu o adâncime de aproximativ 2,50 metri, al cărui fund pavat este acoperit cu nămol, inginerul responsabil cu cercetările decide să utilizeze un excavator mare, personalizat pentru această ocazie. În vara anului 1984, uriașa mașină pornește conștiincios, înconjurată de o mulțime de curioși.

Pe jumătate fascinați, pe jumătate amuzați, trecătorii observă muncitorii la lucru. Se scoate din apă o căruță veche din lemn: nu poate fi decât cea cu care „Modi” și-a transportat grele sculpturi până la canal! Un bidon de vopsea, o bicicletă, o motoretă. Tot ce se scoate din apă este atribuit cu bucurie artistului. Jurnaliști din întreaga lume, tineri și pensionari se așează pe malul canalului pentru a urmări întreaga operațiune de căutare, strigă la muncitori, comentează diversele obiecte recuperate, printre care vase de toaletă, discuri de 33 de rotații și mai multe revolvere… Dar nici urmă de sculpturi.

O sculptură realizată în stilul artistului 

Cercetările se împotmolesc. Această așteptare febrilă îi dă idei unui student, Michele Ghelarducci. „Toți acești oameni care râd… Cum ar reacționa dacă o sculptură ar ieși cu adevărat din apă? Poate că ar înceta să mai râdă și ar striga că este un miracol!”, se gândește el. Tânărul decide atunci, împreună cu doi dintre colegii săi, Pietro Luridiana și Pierfrancesco Ferrucci, să îndeplinească așteptările mulțimii. Rămâne să pună în aplicare farsa lor. Fără pregătire artistică, cei trei tineri răsfoiesc un catalog cu lucrările artistului pentru a identifica principalele caracteristici ale capetelor feminine: chip oval și alungit, nas lung, gură mică. Găsesc o piatră mare într-o clădire în ruine din regiune, pe care Michele trasează cu cretă contururile unui chip în stilul artistului. Apoi, cei trei prieteni o sculptează împreună în două zile cu o șurubelniță, dălți și un burghiu electric, înainte de a șterge asperitățile cu o perie metalică pentru a da impresia că piatra a stat mult timp în apă.

Seara, cei trei complici duc sculptura cu mașina lângă canal, pozează lângă ea pentru câteva fotografii de amintire, apoi o aruncă în apă, chiar în fața celebrului excavator, oprit pentru noapte. A doua zi dimineață, în 24 iulie, un mare zgomot răsună în oraș. „Au găsit sculptura lui Modigliani!”. Locuitorii din Livorno, exaltați, strigă, dansează, varsă lacrimi. Cei trei prieteni se bucură, înainte de a observa cu uimire că capul recuperat nu este al lor.

Un adevărat entuziasm declanșat de descoperire 

La puțin timp după aceea, capul fals al acestora este scos din noroi. Mulțimea izbucnește din nou în urale. La știri, jurnaliștii anunță că a fost găsit un al doilea cap, care este și mai frumos decât primul. Cine altcineva decât Modigliani ar fi putut sculpta acest nas ascuțit? „Nu există niciun dubiu. Este suficient să te uiți”, triumfă Vera Durbè la microfonul unui jurnalist. Jeanne Modigliani, fiica artistului, se declară „șocată”. „Încă nu-mi vine să cred”, scrie ea, sceptică, într-o scrisoare din 26 iulie, și își anunță intenția de a se duce la Livorno… Înainte de a muri a doua zi în apartamentul său parizian în urma unei hemoragii cerebrale – cauzată, potrivit concluziilor poliției, de o cădere accidentală pe scări.

Comentariile elogioase ale experților abundă în presă. „În aceste două pietre brute se află anunțul, prezența…”, afirmă istoricul de artă Cesare Brandi, profesor la Universitatea din Roma. „Sunt pietre care au căpătat suflet”, spune poetic omologul său Enzo Carli, care predă la Universitatea din Siena. „Ea doarme… E magnifică, foarte emoționantă: există un sentiment de înviere”, adaugă Jean Leymarie, pe atunci director al Academiei Franceze din Roma-Villa Medici. „Aceste opere […] sunt fundamentale pentru Modigliani și sculptura modernă”, adaugă criticul de artă Carlo Ludovico Ragghianti, profesor la Universitatea din Pisa. Consultat, profesorul Rino Giannini, de la Academia de Arte Frumoase din Carrara, concluzionează că aceste capete regăsite corespund stilului lui Modigliani. În ceea ce privește urmele verzi lăsate de iarbă pe partea din spate a blocului de piatră, acestea sunt interpretate ca fiind o algă numită diatomă albastră – o dovadă, potrivit analiștilor, că sculptura a rămas în apă timp de „zeci de ani”. O ruptură sub ochi, cauzată de neîndemânarea unuia dintre studenți, este interpretată ca o lacrimă care se scurge pe obrazul femeii.

Nerecunoașterea celor trei studenți, care credeau că vor fi demascați rapid, se intensifică. Atunci este recuperat un al treilea cap. Redusă la câteva trăsături gravate, opera din granit este destul de grosolană. Dar mulțimea exultă în fața acestei pescuiri miraculoase. Favorita tuturor, cea mai convingătoare, rămâne cea a studenților. Cele trei sculpturi sunt tipărite în catalogul expoziției din 2 septembrie și prezentate cu fast în ziua închiderii evenimentului.

Adevărul dezvăluit în presă

Gluma durând prea mult, cei trei tineri se duc acolo și dezvăluie adevărul săptămânalului Panorama. Mărturisirea lor face prima pagină a ziarelor, care publică fotografia lor de amintire ca dovadă. Dar nimeni nu îi crede. Publicul și experții cred că este vorba de un fotomontaj. Cum ar fi putut acești simpli studenți să obțină un rezultat atât de frumos? „Dacă ei sunt într-adevăr autorii, să o dovedească! Fotografia nu este suficientă”, spune ironică directoarea muzeului, Vera Durbè. Nu se poate ca această descoperire atât de frumoasă să se ducă de râpă! Experții se revoltă, afirmând că acești tineri încearcă pur și simplu să-i ridiculizeze. Municipalitatea vorbește despre o manevră politică, menită să destabilizeze puterea în vigoare.

Rai, celebrul post de televiziune italian, le propune celor trei prieteni să vină să-și dovedească afirmațiile realizând în direct o nouă sculptură pe un platou de televiziune. Sub privirile numeroaselor camere de filmat venite din întreaga lume, cei trei acceptă provocarea și o duc la bun sfârșit în patru ore, cu zâmbetul pe buze. Publicul și protagoniștii evenimentului se simt inițial înșelați. Apoi încep să se amuze. Trio-ul este rapid invitat în talk-show-uri pentru a povesti farsa în fața unui public care râde cu poftă.

Dar rămâne un mister: cine a sculptat celelalte două capete recuperate?

Pe parcursul întregii aventuri, studenții au crezut că acestea, deși urâte în ochii lor, erau autentice. Până când un tânăr artist local de aproximativ treizeci de ani, pictorul Angelo Froglia (1955-1997), a revendicat autoritatea asupra lor și a furnizat o dovadă irefutabilă: un videoclip în care el le sculpta, apoi le îmbătrânea cu acid clorhidric. „Am vrut să verific personal, prin intermediul artei, modul în care mass-media și mijloacele sale de persuasiune pot influența oamenii, modifica istoria și realitatea”, a explicat jurnaliștilor, cu mare seriozitate, acest falsificator militant.

Foto credit: Societatea de producţie cinematografică Les Films du Poisson, cele trei sculpturi scoase din Fosso Reale din Livorno, în 1984