Zola, de Manet, declarație de prietenie

Pictorul Édouard Manet realizează în 1868 portretul lui Émile Zola, un tânăr scriitor care i-a luat apărarea în tumultul cazului „Olympia”. Tabloul i-a oferit o ocazie deghizată de a-și pune în valoare propriile gusturi, în special pasiunea sa pentru arta japoneză.

În 1868, Édouard Manet avea 36 de ani, dar faima sa se datora doar scandalului provocat de „Olympia” (1863), o pânză obraznică care i-a revoltat pe susținătorii academismului la Salonul din 1865. Émile Zola era încă un tânăr jurnalist polemic în vârstă de 26 de ani, care tocmai publicase al treilea său roman. Dar scriitorul a luat apărarea lui Manet, lăudând, în Revue du XXe siècle, meritele unei noi picturi atașate reprezentării vieții cotidiene și a realităților lumii moderne – valori care se vor regăsi în centrul naturalismului, mișcare pe care este pe cale să o lanseze cu seria „Rougon-Macquart” (1871-1893), care îi va aduce faima. Pentru a-i mulțumi pentru sprijin, Manet îi propune să-i facă portretul, oficializând astfel prietenia intelectuală dintre doi bărbați în căutarea succesului.

Un scriitor pasionat de artă

Așezat la masa de lucru, îmbrăcat în pantaloni gri și o redingotă neagră tipică burgheziei din timpul celui de-al Doilea Imperiu, Émile Zola apare ca un om cu gusturi rafinate, în ton cu epoca sa. În atelierul său parizian din rue Guyot, pictorul se înconjoară de obiecte caracteristice personalității sale. Pe biroul său, numeroase cărți și pana înmuiată în călimară simbolizează meseria sa de om de litere. În mâini, Zola ține o carte voluminoasă, probabil „L’Histoire des peintres” de Charles Blanc. Omul era foarte interesat de pictură (și în special de artiștii respinși de critica oficială), după cum o dovedește romanul său „L’Œuvre” (1886), centrat pe un pictor blestemat, sinteză a lui Édouard Manet și Paul Cézanne.

După ce l-a apărat pe Manet în 1866, Zola a repetat gestul în anul următor cu un articol publicat sub forma unei broșuri de culoare albastru deschis, pe care pictorul are grijă să o așeze aici, la vedere, cu numele său scris cu majuscule pe copertă. Din păcate, artistul nu bănuia că Zola se va îndepărta în curând de el, dezamăgit de turnura impresionistă a stilului său la sfârșitul anilor 1870. Până la punctul în care, după cum va mărturisi Huysmans în 1889, a mutat acest portret în anticamera casei sale.

Decorațiuni japoneze

În colțul din stânga al tabloului, un paravan japonez de culoare aurie, decorat cu un curs de apă și o pasăre așezată pe o ramură de cireș înflorit. Ieșind în evidență pe fondul negru, obiectul crează un contrast luminos care evocă artefactele japoneze din lac negru și auriu. Douăzeci de ani mai târziu, în romanul său „Au bonheur des dames”, centrat pe ascensiunea unui mare magazin parizian, Émile Zola însuși va descrie sosirea „imenselor umbrele japoneze, pe care cocori aurii zburau pe un cer purpuriu”, dar și „bronzuri vechi, fildeșuri vechi, lacuri vechi”, scriind mai departe că „patru ani au fost suficienți pentru ca Japonia să atragă toată clientela artistică din Paris”.

În colțul din dreapta al tabloului, Manet reproduce o gravură japoneză din secolul al XIX-lea din propria sa colecție: Luptătorul Onaruto Nadaemon din provincia Awa de Utagawa Kuniaki. Îmbrăcat într-un kimono cu motive, un palton negru și sandale din lemn, acest luptător de sumo cu o statură impunătoare poartă la centură un katana, sabie curbată simbol al castei samurailor. Pictorul amintește astfel influența capitală a artei japoneze asupra artiștilor din generația sa.

Pe perete, Manet adună mai multe imagini reproduse în miniatură. În fundal, o gravură a lui Goya după „Triumful lui Bacchus” al lui Velázquez amintește de gustul său pentru arta spaniolă. Deasupra apare o fotografie alb-negru a Olympia.

Suprafețe negre inspirate din gravuri

Manet folosește suprafețe largi de un negru ca cerneala pentru a reprezenta fundalul întunecat și redingota scriitorului. Acest costum negru are un aspect complet plat, fără modelare sau alt efect de volum, exact ca haina neagră a luptătorului de sumo. Manet face astfel referire la gravurile japoneze, care îi determină pe mulți pictori ai epocii să adopte suprafețele de culoare pură și să utilizeze negrul pentru a scoate în evidență culorile. Ca și în acest caz, unde permite să pună elegant în lumină chipul modelului și obiectele care par scăldate într-o lumină aurie.

La fel ca obiectele de artă și alte antichități, mobilierul joacă un rol important în punerea în scenă a sinelui, atât în rândul burghezilor, cât și al scriitorilor și pictorilor renumiți. Pentru a reprezenta tapiseria fotoliului, Manet se inspiră din tușa și tonurile ocru ale lui Goya și Vélasquez, pictorii săi spanioli preferați.

Foto credit: Musée d’Orsay