INTERVIU – Documentariști vs mafia lemnului: Defrișările, un pericol real și tot mai prezent

Mihai Gavril Dragolea și Radu Mocanu vorbesc într-un interviu acordat curatorial despre filmul lor documentar „După cioate”, care abordează problema defrișărilor ilegale într-o zonă din Bucovina, despre reziliența pădurilor și lipsa unei viziuni de dezvoltare durabilă a cadrului natural.

Filmul deschide noi discuții. În general, documentarul este o armă puternică în lupta pentru mediu, spun ei. În plus, sunt de părere că fiecare dintre noi se poate implica activ în atenuarea problemei defrișărilor.

„După cioate” are în centru doi regizori care documentează povestea unui fost om de afaceri transformat în eco-activist, hotărât să expună mafia lemnului din România. Însă călătoria lor ia o turnură dramatică atunci când, în mijlocul unei păduri, cei trei sunt atacați de un grup de 12 indivizi. Unul dintre regizori suferă pierderi de memorie în urma loviturilor, celălalt reușește să fugă și să sune la poliție, în timp ce activistul își negociază viața. Camerele sunt distruse, iar toate materialele filmate sunt pierdute.

În fața acestei realități dure, fiecare dintre ei încearcă să gestioneze situația cum știe mai bine, confruntându-se cu propriile îndoieli și limite. Regizorii ajung să înțeleagă că filmul pe care încercau să-l facă nu mai poate fi ceea ce sperau.

Mihai Gavril Dragolea (n. 1989) este specializat în cinema documentar și ficțiune hibridă. Filmele sale explorează povești ale celor aflați la periferia societății – fie oameni, fie alte forme de existență conștientă – subiect pe care îl aprofundează și în cadrul unui doctorat. Documentarele lui au fost prezentate în festivaluri din Europa și distribuite în peste 15 țări. Predă Practica Filmului Documentar la Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai și activează și în domeniul protecției mediului și al drepturilor animalelor.

Radu Constantin Mocanu a absolvit Jurnalismul la Universitatea „Lucian Blaga” în 2005. A lucrat inițial într-un post de televiziune, apoi s-a mutat la Paris pentru a studia cinema la École Supérieure de Réalisation Audiovisuelle, unde a obținut o diplomă în 2009. Revenit în România, și-a concentrat atenția asupra documentarului de lungmetraj „Roboțelul de Aur” (2015), debutul său regizoral, alături de Mihai Dragolea. În prezent, lucrează ca cineast independent, dedicat filmului documentar.

„După cioate” a fost prezentat în 2025 la One World Romania – Festival Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului, și la Festivalul de Film de la Cracovia – Competiția internațională de film documentar.

Filmul va fi lansat în cinematografele românești în 28 noiembrie 2025.

Cum a pornit acest proiect?

Mihai Gavril Dragolea: Cred că a pornit pe undeva prin 2019, când am aflat de niște whistleblowers din zona Bucovinei. Aceștia încercau să expună furturile din păduri, fiecare având propria motivație destul de originală. Ei, și vedeam acest fenomen cu tentă ecologistă de la firul ierbii, am zis că merită un documentar. Iar când producătoarea noastră, Monica Lăzurean-Gorgan, fără de care nu am fi reușit să ducem la bun sfârșit povestea, m-a întrebat dacă mă gândesc la ceva, i-am spus de acești potențiali haiduci eco-digitali. Cu Radu mai lucrasem la un film acum 10 ani, „Roboțelul de Aur”, iar pentru povestea asta ne-am reunit forțele cinematice.

Radu Mocanu: Propunerea lui Mihai a venit într-un moment în care subiectul pădurilor tăiate părea deja mult explorat. Am fost reticent inițial – nu suntem jurnaliști de investigație și nu voiam să facem încă un reportaj. Nu era clar cum am putea transforma tema într-un documentar cu miză cinematografică, nu doar informativă. Ne trebuia un personaj central sau o structură care să ne permită o abordare creativă, dar ancorată în realitate.

Când am ajuns pe teren, m-au izbit peisajele: păduri ciuntite, construcții disproporționate cocoțate pe dealuri, utilaje care devorau lemnul. Exista o tensiune vizuală între elementele naturale și cele industriale, iar combinația asta m-a dus cu gândul la estetica filmelor expresioniste – decoruri care spuneau singure o poveste despre dezechilibru și invazie.

Apoi au fost imaginile surprinse în live-urile de pe Facebook: confruntări brutale, geamuri sparte, activiști răniți, urmăriri tensionate. Era o încărcătură emoțională puternică, un tip de furie colectivă care se revărsa în spațiul digital, dar pornea dintr-un loc profund personal. Acolo am simțit că filmul poate avea o dimensiune vizuală distinctă – poate nu tocmai expresionistă în sensul clasic, dar oricum legată de un tip de expresivitate intensă, în care realul și subconștientul se amestecă.

Cum v-ați documentat și cum ați ales locurile și personajul din documentar?

Mihai Gavril Dragolea: Păi, în tipul de documentar pe care-l fac, nu prea faci cine știe ce reperaje sau casting. Mă interesa tema, am început să le scriu personajelor pe Facebook, să-i întreb ce și cum, iar Tiberiu Boșutar ne-a invitat rapid cu el în pădure. După aceea am intrat într-o relație complexă.

Lui Tiberiu îi plăcea faptul că se face un film despre el și activitatea sa de activist, a început chiar să coregrafieze unele momente, să performeze pentru camera noastră și pentru cea de pe Facebook Live. Cumva eram într-o relație de co-regie cu el, Radu cu mine și cu Tiberiu. După ce ne-am luat bătaie, lucrurile s-au schimbat, a trebuit să apărem și noi, realizatorii, pe cameră. Ei, și aici am dat de greu, pentru că, dacă pe Tiberiu îl urmăream ca într-un joc pe calculator, cu camera din spate pe unde mergea și ce făcea, acum trebuia să venim noi în fața camerei. Cumva am reușit să facem și asta, dar nu a fost deloc simplu.

Radu Mocanu: A fost o parte de documentare clasică, aș spune, am citit articole despre acest fenomen, am urmărit reportaje de investigații. După ce am început filmările, documentarea am făcut-o la fața locului. Sunt multe elemente pe care le-am filmat și nu apar în film. Personal, am fost la conferințe despre digitalizarea pădurii, un loc în care puteam să văd pozițiile celor care gestionează pădurile, ale industriei și ale activiștilor de mediu, eventual ale senatorilor și deputaților interesați de schimbări legislative, noi reglementări. Tot aici participau și cadre universitare din domeniul silviculturii. Am întâlnit specialiști din alte țări care prezentau modele moderne de trasabilitate a masei lemnoase.
De asemenea, am urmărit și cum sunt tratate apelurile la 112 legate de SUMAL. La un moment dat, pe autostrada Sibiu, am dat peste un transport care nu figura deloc în sistem. Am sunat la 112 și am trecut prin experiența celor care reclamă astfel de cazuri. Autoritățile mi-au spus că au oprit camionul respectiv și că totul ar fi în regulă, însă eu eram chiar în spatele camionului – nimeni nu îl oprise. Le-am zis asta și mi-au spus că de fapt opriseră un alt camion, greșiseră o cifră din numărul de înmatriculare. Când a sosit Poliția, Garda Forestieră nu mai putea fi chemată – ar fi fost prea târziu. Camionul a fost cântărit pentru verificarea tonajului, iar după toate aceste demersuri, transportul a apărut în SUMAL.

Cel mai probabil, fusese încărcat offline în aplicație, cu datele telefonului închise, și dus așa până aproape de destinație. Odată oprit, șoferul a pornit datele mobile, iar transportul a fost înregistrat retroactiv. Dacă nu ar fi fost oprit de nimeni, după livrarea mărfii, ar fi putut dezinstala aplicația și ar fi șters astfel orice urmă, pentru ca apoi să o reinstaleze și să reia ciclul. Am aflat ulterior că aceasta este una dintre breșele sistemului digital de trasabilitate.

Am început să filmăm cu mai multe persoane care făceau aceste live-uri pe Facebook, nu am început să filmăm din prima cu Tiberiu Boșutar. Când l-am cunoscut, era destul de activ, avea notorietate, era invitat la conferințe în Parlament, la dezbateri pe tema tăierilor ilegale de pădure, apărea în materiale de presă din țară și din străinătate: ZDF, Euronews, DW, Arte, Recorder, ProTV, Antena 1, B1TV, era cam peste tot…
Episodul cu bătaia a devenit cumva central și, dintr-o dată, a acaparat prim-planul. Înainte de acest nefericit episod, căutam să mai filmăm și cu alte persoane și lansam apeluri, tatonări pentru a folosi și alte direcții narative. Bătaia ne-a stricat planurile și lucrurile au luat-o în această direcție, am apărut dintr-o dată și noi în film, nolens volens… Așadar, la montaj a trebuit să renunțăm la alte elemente și am construit documentarul pe această structură în care epicentrul este dat de această agresiune de pe Dealul Negru (Bucovina).
Filmul începe cu incidentul, elementul care ne-a întrerupt filmările, iar mai apoi arătăm cum am ajuns în acel punct. Dată fiind situația aceasta nouă, era logic ca protagonistul din prima parte a filmului să fie Tiberiu Boșutar. Nu a mai fost loc de alte divagații și fire narative.

Care este mesajul principal pe care ați dorit să-l transmiteți prin film?

Mihai Gavril Dragolea: Că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par și că există speranță dacă acționăm local, cu soluții simple.

Radu Mocanu: Mesajul – sau înțelegerea, în cazul meu – a evoluat de când au început filmările până la finalul lor. Bineînțeles că, în faza de scenariu, lucrurile au prins un contur, dar când lucrezi cu realitatea ai mereu de învățat, așa că mesajul s-a tot schimbat, a evoluat.
Am fost surprins de descoperirile făcute, dar ele sunt destul de anoste și oarecum teoretice – țin de elemente ale poveștii, ale filmului. E fantastic când intuițiile preliminare se adeveresc și elementele converg. Dacă ele transpar din film, cu atât mai bine. Dacă nu, atunci nici nu are rost să vorbesc despre ele, v-ați plictisi. Un film trebuie să se termine la un moment dat…

Ce impact, concret, a avut documentarul? A dat naștere unor dezbateri publice, a pus presiune pe autorități?

Mihai Gavril Dragolea: E interesant – facerea documentarului a avut un impact mare, mă refer la producție. Când am fost atacați în pădure, am reușit să generăm multe discuții și să aducem atenția mass-media asupra problemei. Cei de la Recorder au făcut un material despre asta, s-a vorbit mult despre incident și despre problematica complexă a pădurilor. A fost un moment important pentru acest discurs public.
Acum, odată lansat, filmul e bine primit peste tot pe unde ajunge. Dat fiind că suntem și noi, realizatorii, în turneu cu el, experiența devine și mai interesantă. Filmul deschide noi discuții. Tiberiu e acum om politic, vorbim despre ce înseamnă asta, despre ce se mai petrece în pădurile noastre. Cred că cel mai puternic mesaj și impact stă în ceea ce încercăm să spunem despre reziliență. Trebuie să ne găsim soluții pentru a rezista schimbărilor climatice care urmează. Deja vedem ce se întâmplă cu inundațiile – anul ăsta la Broșteni, anul trecut în județul Galați.

Radu Mocanu: Faptul că povestea noastră a fost preluată de media naționale a fost un lucru bun, nu a trecut neobservată, nu am fost abandonați complet.
În schimb, în ceea ce mă privește, dosarul meu a rămas cu autor necunoscut – cel care m-a lovit și a sfărâmat camera a fost lăsat să scape de anchetatori, aș spune chiar cu complicitatea unora dintre ei. Pentru autorități, nu a contat că acest caz a fost mediatizat, nu au simțit nicio presiune.
Sper ca cei care văd filmul să-și aducă aminte de această problemă, care există în continuare, și să înțeleagă că fiecare dintre noi se poate implica activ, la nivelul propriu, în atenuarea ei. Se pot face donații către organizații de mediu, se poate face voluntariat, activism organizat, se pot semna petiții, se pot cere reprezentanților aleși schimbările pe care ni le dorim.

Vă arătați la un moment dat, în film, nemulțumiți de direcția acestuia? Dacă ar fi să reluați subiectul, cum l-ați aborda acum?

Mihai Gavril Dragolea: Dat fiind că e un documentar, aș aborda același personaj. Dacă ar fi să o iau de la început, aș face un cu totul alt film, pentru că acesta este deja încheiat.

Radu Mocanu: Am păstrat aceste momente de slăbiciune, da. De obicei, când vezi un film, există așteptarea ca cel care spune povestea să fie în control, să stăpânească mecanismele și totul să se desfășoare conform unui plan bine stabilit. Ei bine, nu este chiar așa — suntem failibili, ne îndoim, eșuăm etc. Bineînțeles că nu dă bine să arăți slăbiciune, dar cred că poate fi interpretat și ca un gest de autoironie.
Dacă ar fi să reiau acest subiect acum, l-aș aborda ca pe un film mut, alb-negru, din anii 1920. Poate exagerez, dar simt nevoia să spun asta, pentru că am impresia că realismul, uneori, nu ne lasă să vedem mai departe de ce se află în prim-plan…

Având în vedere subiectul controversat, cât de dificil a fost să obțineți finanțare pentru proiect?

Mihai Gavril Dragolea: Echipa de producție formată din Monica Lăzurean-Gorgan și Elena Martin a făcut tot posibilul să avem o finanțare bună. A fost primul proiect la care am lucrat cu finanțare — după trei documentare făcute cu bani de acasă. Pentru mine, a fost o experiență foarte bună, mai ales că e un proiect greu și aveam nevoie de resurse. Deplasările, echipamentele pierdute, montajul la care am lucrat cu Andrei Gorgan, promovarea – toate au necesitat sprijin. Le sunt recunoscător celor de la Manifest Film pentru asta.

Radu Mocanu: Obținerea finanțării a depins în mare parte de echipa de producție, care avea deja o experiență solidă în astfel de procese. Nu cred că subiectul controversat a îngreunat lucrurile — dimpotrivă, cred că asta a ajutat într-o oarecare măsură. Am lucrat serios la etapa de obținere a finanțării, în decurs de câteva luni am urmărit mai multe piste și am intrat în subiect. La momentul respectiv, subiectul era încă de actualitate, exista un interes real din partea opiniei publice și, în plus, protagonistul avea notorietate.

Considerați că filmul documentar poate fi o armă eficientă în lupta pentru protejarea mediului?

Mihai Gavril Dragolea: Da, cred că filmul, în general, este o armă puternică în lupta pentru mediu. Experiența cinematografică are forța de a trezi emoții, de a apăsa niște butoane sensibile în spectator, iar asta poate duce la o schimbare de percepție sau chiar de comportament. Documentarul, în mod special, are o legătură directă cu realitatea: noi, ca autori, suntem parte din poveste, apariția noastră pe cameră subliniază transparența și asumarea. Asta e situația, așa stau lucrurile – și iată ce am putea face.

Radu Mocanu: Cred că documentarul poate fi un instrument util, care ajută într-o anumită măsură. El are capacitatea de a arăta o stare de fapt, iar de la această bază se pot genera energii și inițiative care să ducă la schimbare. Acest film nu acționează izolat — mai există și alte documentare, reportaje, acțiuni ale ONG-urilor, inițiative politice, cercetări academice. Cred că impactul real vine din efortul combinat, din vocea colectivă. Unde-s mulți, puterea crește.

Care considerați că sunt factorii principali care duc la defrișările ilegale?

Mihai Gavril Dragolea: E o întrebare complexă. Conform Codului Silvic, pădurea din România poate fi tăiată la ras doar la 100 de ani, timp în care se aplică doar așa-numitele „tăieri de întreținere”. Asta e benefic pentru ecosistem — îi oferim timp să treacă prin mai multe cicluri de viață, să devină divers și rezilient. Poate de aceea încă avem carnivore mari și o biodiversitate valoroasă.

Furtul de lemn poate lua mai multe forme. În loc să extragi arborii bolnavi, cum prevede legea, sunt extrași cei sănătoși și în cantitate mult mai mare decât permisul. Dar se lasă câțiva arbori în urmă ca să nu sară în ochi. În anii 2000–2010 au fost mai frecvente tăierile la ras, dar, din fericire, între timp, autoritățile, presa și societatea civilă au reacționat și au limitat acest fenomen.

Un alt pericol îl reprezintă defrișările legale, prin modificări în Codul Silvic, care permit consiliilor locale sau județene să schimbe destinația pădurii. Așa apar proiecte precum pârtii de schi (deși iernile sunt din ce în ce mai blânde), pășuni alpine sau noi zone construibile. În aceste cazuri, pădurea dispare complet și devine altceva. Cred că defrișările sunt un pericol real și tot mai prezent.

Radu Mocanu: Factorul principal este lăcomia omului. După ce am stabilit asta, putem analiza o sumedenie de aspecte tehnice, legale, instituționale etc. Există o presiune mare pe materia primă, pe lemn. Este un întreg lanț: este nevoie de lemn pentru încălzirea locuințelor în mediul rural, este nevoie de lemn pentru industrie, iar produsele din lemn de la noi ajung până în Japonia. Populația lumii este în creștere, toți vor o locuință pe care să o mobileze.
Presiunea pe resursa naturală din România nu este exercitată doar de consumul intern, ci este, până la urmă, o presiune globală, care afectează toate pădurile de pe glob.

Punctual, la noi în țară, eu cred că dacă s-ar lua o decizie politică de stopare a tăierilor ilegale, ele s-ar opri. Și, până la urmă, nu sunt atât de îngrijorat de aspectul legal sau nelegal; aș fi mai degrabă preocupat de starea de sănătate a pădurii și de capacitatea ei de a se regenera și, eventual, extinde.

Sunt studii care spun că am avea nevoie de peste 30% viață sălbatică pentru a supraviețui ca specie. Suntem departe de aceste cifre. Suprafața pădurilor care sunt păstrate în zona de protecție este tot mai mică.

Problema este că nu prea mai ai ce să tai, iar cu cât tai mai mult, calitatea pădurii scade, calitatea ecosistemelor slăbește, pădurile nu se mai pot apăra la fel de eficient de schimbările climatice și riscăm să ajungem în situația pădurilor din Europa Centrală și de Vest, care au un ciclu de viață redus la 40–50 de ani. Lemnul nu mai crește până la 100 de ani, nu mai poate – este răpus de dăunători, se usucă pe picior. Deja avem și în pădurile românești aceste semnale – păduri de stejar care se usucă pe picior.

O altă problemă este sistemul de monocultură, care nu se poate gestiona singur și are permanent nevoie de intervenție. Ar mai fi și problema lipsei pădurilor din zonele de deal și de câmpie. Din păcate, nu pare să existe o viziune de dezvoltare durabilă a cadrului natural. Prognoza pentru zona de podiș a Transilvaniei este aridizarea. Ea ar putea fi prevenită prin împăduriri, dar, vedeți dumneavoastră, suntem prinși cu alte probleme care par mai importante.

Cum ați descrie, în linii mari, situația actuală a tăierilor ilegale din România?

Mihai Gavril Dragolea: Tristă.

Radu Mocanu: Cred că filmul pe care l-am făcut surprinde niște cazuri punctuale. În ce măsură ele se pot extinde nu aș ști să vă spun. Pot doar să urmăresc în media alte și alte cazuri, să citesc rapoarte și să urmăresc alte investigații. Nu mă aflu într-o poziție din care să pot vorbi despre situația tăierilor ilegale din toată țara; ar trebui, la rândul meu, să citez din alte surse.

Ce soluții vă par cele mai viabile pentru reducerea acestora?

Mihai Gavril Dragolea: Felurite soluții locale. Spre exemplu, judecătoriile din zonele cu multă pădure sunt inundate de dosare de tăieri ilegale. Nu se pot procesa atâtea fapte și multe se prescriu. Trebuie lucrat la această problemă.

Cred că societatea civilă își face treaba – avem tot felul de metode prin care putem urmări și verifica transporturi de lemn, legale sau ilegale (Inspectorul Pădurii sau SUMAL 2.0). Pe lângă asta, trebuie multă educație pe mediu, să fie lumea informată.

Eu cred în soluțiile locale de tip renaturare. Avem în țară câteva povești de succes care au ajutat comunitățile și mediul (renaturarea incintei Carasuhat de la Mahmudia).

Radu Mocanu: Soluții există, dar problema e mereu implementarea. Sistemele de monitorizare, precum SUMAL, au fost ușor ocolite: fotografii măsluite – se încarcă poze cu alte transporturi în sistem sau chiar imagini de pe alt telefon; sau dacă încărcarea avea loc într-o zonă fără semnal, transportul se introducea offline în sistem, iar șoferul putea păstra datele neînregistrate până la destinație, apoi ștergea aplicația de pe telefon și o reinstala. Un ministru al mediului chiar a recunoscut că, într-un caz, s-au descoperit 300 de dezinstalări și reinstalări ale aplicației pe același telefon. Plus camerele video de pe drumurile forestiere, care sunt adesea rotite intenționat sau „cad” exact când trece un transport.

Am participat la o conferință în Parlament despre digitalizarea pădurii, unde se discuta despre cipuri pentru fiecare arbore și trasabilitate completă. Acum se folosesc ștampile cu vopsea, ușor de falsificat și inutilizabile ca probă în instanță după un timp. Astfel de tehnologii moderne nu sunt costisitoare – un cip costă în jur de 10 lei, iar ciocanul electronic circa 5.000. Se pot accesa fonduri PNRR. Dar până acum au fost  evitate sub pretextul costurilor.

Organizațiile de mediu estimează că doar 1% din furturi sunt depistate. În România au fost deschise mai mult de 8.000 de dosare penale în domeniul silviculturii și doar în jur de 350 au ajuns în instanță. În 2024, peste 3.500 de dosare au fost închise din cauza prescripției.

Dosarul legat de bătaia pe care eu am primit-o în pădure, distrugerea camerei și furtul imaginilor este, în prezent, cu autor necunoscut. Cel mai probabil, se va prescrie și el.

Aveți în plan o continuare sau alte proiecte similare pe teme de mediu?

Mihai Gavril Dragolea: Să lucrez la un film de ficțiune de lung metraj care se vrea să fie un origin story al Mumei Pădurii.