INTERVIU – Prima româncă pe K2 sau alpinismul ca o alegere naturală

Maria Dănilă, pasionată de explorarea înălțimilor și de provocări, formată prin ani de antrenament, expediții și perseverență, și-a construit un drum propriu în alpinism, îmbinând performanța sportivă cu o viziune interioară asupra naturii și a limitelor umane.

A participat la expediții internaționale, explorând vârfuri din lanțuri muntoase celebre și testându-și limitele în condiții dificile de altitudine și climă. Prin activitatea ei, Maria Dănilă promovează atât alpinismul ca disciplină sportivă și de explorare, cât și respectul față de natură și comunitatea montană.

Este prima femeie din România care a escaladat Annapurna I (2023), Kangchenjunga (2025) și, cel mai recent, pe K2 (2025), considerat cel mai dificil dintre optmiari.

Alpinista în vârstă de 37 de ani este unul dintre invitații ediției de anul acesta a Alpin Film Festival, care are loc la Brașov până în 21 septembrie.
Într-un interviu acordat curatorial, ea vorbește despre ce o motivează, pasiunea pentru munte, despre cel mai dificil optmiar și visuri împlinite.

Cum a început pasiunea ta pentru munte? Ce te-a determinat să alegi alpinismul, un sport atât de solicitant fizic și mental?

Maria Dănilă: Încă din copilărie am îndrăgit plimbările în natură alături de părinți, însă pot spune că pasiunea pentru munte a început cu adevărat serios în primul an de facultate, atunci când m-am mutat de la mare la București și am început să merg în fiecare weekend la trekking cu un grup de prieteni mai mari și mai experimentați. Nu am început din prima cu alpinismul, ci cu drumeția de vară, făcând apoi trecerea și spre ture de iarnă un pic mai tehnice, cu colțari și piolet. Apoi, din 2013, am început să urc și pe munți înalți din afara țării, iar din 2018 mi-am descoperit pasiunea pentru multipitch – cățărare în pereți mai mari, pe mai multe lungimi de coardă. Așa că aș putea spune că alpinismul a venit treptat, ca o alegere naturală și ca un pas următor firesc. Însă trebuie să recunosc că încă din anul I de facultate, când am ajuns prima dată la Vârful Omu, am început în secret să visez la urcarea pe Everest, despre care vizionasem și serialul documentar „Everest beyond the limit” – asta apropo de importanța unor festivaluri de filme montane, care să le aprindă imaginația și curiozitatea celor din public. În plus, alpinismul s-a potrivit perfect apetenței mele pentru adrenalină, dar și dorinței de a îmi depăși limitele și de a simți că am îndeplinit un obiectiv dificil.

Cum ai ajuns să urci pe două dintre cele mai periculoase vârfuri din Himalaya? De ce le-ai ales pe acestea?

Maria Dănilă: Sincer, Annapurna I nu a fost tocmai prima mea opțiune, încercasem Everest în 2021 și Nanga Parbat în 2022, ambele fără a atinge vârful și mă apropiam de fundul sacului din punct de vedere financiar, așa că l-am întrebat pe organizatorul din Nepal ce expediții ar putea să îmi dea în banii care îmi mai rămăseseră, iar singura opțiune oferită a fost Annapurna. Inițial, am fost puțin supărată și îngrijorată, însă după o săptămână m-am convins că așa trebuie să fie și Annapurna a fost o experiență care mi-a plăcut destul de mult per total – nu încerc să neg că mi-a fost frică în anumite momente -, mai ales că are o tabără de bază destul de izolată, nefrecventată de trekkeri și cu destul de puțini alpiniști care încearcă vârful, în jur de 40 – 45 în anul în care am fost eu. Kanchenjunga m-a atras pentru că e și el un vârf destul de remote și de puțin urcat, iar pe K2 am ales să merg pentru că e considerat probabil de majoritatea cel mai dificil optmiar și mi se pare cumva visul oricărui alpinist.

Cum te-ai pregătit?

Maria Dănilă: Atunci când mă aflu în București, merg zilnic la sală, unde alternez antrenamente de cardio și de forță, iar când mă apropii de plecările în expediții adaug mereu stairmaster. Iar în weekenduri, încerc să fiu pe munte și să fac ture mai lungi, cu diferență semnificativă de nivel. Cunoștințele tehnice necesare aș zice că le-am dobândit pe parcurs, din ture anterioare, așa că sub acest aspect nu m-am pregătit special pentru optmiari.

Cum a fost experiența pe Kanchenjunga? Ce ți-a rămas cel mai clar în memorie din acea ascensiune?

Maria Dănilă: Kanchenjunga a fost optmiarul meu favorit, din mai multe motive, cel mai important fiind priveliștea de pe vârf, pentru că a fost primul vârf de 8.000 m unde am avut șansa să admir peisajul de pe vârf, după două ascensiuni în ceață pe Annapurna I și Everest. Cu siguranță nu voi uita vreodată acea dimineață. Am ajuns în jur de 6:30 pe vârf. În plus, mi-a plăcut inclusiv trekk-ul de apropiere prin junglă, cu vegetație spectaculoasă și fără prea mulți turiști, mi-a plăcut foarte mult grupul internațional din care am făcut parte, am avut o super colegă de cort în taberele superioare și, bonus, m-am simțit foarte bine la urcarea din ziua vârfului, nu am avut nicio clipă gândul că nu mai am energie sau că aș vrea să renunț. Toate în contrast cu cea mai recentă expediție, K2, unde din păcate nu pot spune că m-am bucurat de experiență – din cauza așteptării foarte lungi din tabăra de bază, a căderilor de pietre, a grupului în care nu m-am integrat atât de bine, fiind singura dintre clienți care nu era din China.

Annapurna I este cunoscut pentru rata mare de mortalitate. Ce gânduri ai avut înainte de plecare și cum ai gestionat emoțiile?

Maria Dănilă: Nu pot spune că n-am fost puțin îngrijorată, însă din fericire sunt o persoană optimistă și m-am gândit că procentul de oameni care se întorc e totuși mai mare decât al celor care nu se mai întorc vreodată. În plus, tind să cred că momentul morții e oarecum predestinat și că ce putem face noi e să alegem cum ne trăim viața până la acel moment. Am văzut la un moment dat și un citat cu care rezonez și care, în traducere, sună cam așa: „Frica nu îți va opri moartea, dar te va opri să trăiești”. Așa că m-am gândit că oricum pot avea ghinion să pățesc ceva și în București, dacă e să fie, și am decis că voi face tot ce ține de mine să minimizez riscurile, iar în rest mă voi ruga lui Dumnezeu să aibă grijă de mine.

Care au fost cele mai dificile momente din expediții și cum ai reușit să le depășești?

Maria Dănilă: Aș spune că cele mai dificile momente au fost la coborârea de pe Annapurna I, deoarece ziua de vârf a durat în jur de 24 de ore (am avut și de așteptat în spatele echipei care fixa corzile), respectiv, la coborârea de pe K2, din cauza pietrelor care cădeau constant și foarte des în jurul nostru în timpul rapelurilor. De altfel, am fost lovită în mână, însă din fericire nu grav, însă o colegă de expediție a murit după ce o piatră i-a spart casca. La Annapurna, mă simțeam atât de epuizată încât a fost greu să nu mă las pradă tentației de a mă așeza și a adormi, însă știind ce periculos poate fi și gândindu-mă la numeroasele motive să mă întorc acasă și să trăiesc, mai ales că era prima mea reușită și îmi doream să mă pot bucura de ea, am decis să beau puțin ceai, să mănânc un baton proteic și un gel energizant și să continui, ca să se adeverească vorba că și când nu mai poți, mai poți un pic. Iar la K2, deși era extraordinar de periculos, nu mai aveam cum să dau înapoi, trebuia să cobor cumva, așa că nu am avut decât să îmi asum riscurile, să încerc să fiu atentă, să mă uit în sus sau, când se întunecase, să mă ghidez după șuieratul pietrelor și să mă lipesc de perete așteptând să treacă.

Ce ai simțit în momentul în care ai ajuns pe un vârf?

Maria Dănilă: În general, am simțit o mare ușurare că îmi atinsesem un obiectiv, însă nu m-am bucurat până ce nu m-am văzut coborâtă cu bine în tabăra de bază, pentru că e nevoie de multă concentrare și prudență la coborâre, cele mai multe accidente întâmplându-se atunci. Iar când am avut vreme bună și vizibilitate, m-am simțit impresionată și copleșită de cum se vede lumea de la peste 8.000 m, sunt niște peisaje incredibile pe care nu le poți uita.

Ce ai învățat despre tine în timpul acestor expediții?

Maria Dănilă: Am învățat că atunci când am senzația că nu mai pot, probabil mă aflu de fapt la 80% și pot să îmi mai împing puțin limitele. Am învățat că sunt mai puternică decât aș crede și asta e valabil pentru toată lumea, cu siguranță. Și că indiferent cât de lent și frustrant e uneori progresul, dacă nu renunți, vei reuși într-un final.

Ce înseamnă pentru tine faptul că ești prima femeie din România care a urcat aceste trei vârfuri?

Maria Dănilă: Sunt foarte fericită și m-am simțit împlinită de aceste realizări, chiar dacă ele sunt niște realizări doar pe plan local. La nivelul alpinismului mondial sunt considerate realizări ascensiunile fără suport și fără oxigen, care constau în deschiderea unor rute noi. Am căpătat mai mult curaj și mai multă încredere în mine. În plus, aceste realizări mi-au deschis și numeroase uși și am avut oportunitatea să întâlnesc și să cunosc oameni foarte interesanți sau oameni pe care îi admiram din mediul online.

Ai simțit vreodată prejudecăți sau presiuni pentru că ești femeie într-un sport dominat de bărbați?

Maria Dănilă: Din fericire, cel puțin în echipele internaționale din expediții, nu am simțit vreodată astfel de prejudecăți, ba chiar am fost plăcut surprinsă că majoritatea m-au încurajat și m-au apreciat. Mai degrabă am resimțit uneori presiuni de la cei din țară care nu au această pasiune și consideră că ar fi cazul să mă potolesc și să mă dedic unor activități mai tradiționale.

Ce urmează pentru tine?

Maria Dănilă: Având în vedere că am urcat top 3 cele mai înalte vârfuri din lume – Everest, K2 și Kanchenjunga -, dar și cel mai periculos, Annapurna I, momentan cred că voi lua o pauză de la vârfurile de 8.000 m, însă îmi doresc să urc pe niște vârfuri de 4.000 m în Antarctica (încă îmi definesc proiectul, dar îmi doresc să pășesc pe acest continent) și să parcurg trasee de cățărare big wall emblematice din întreaga lume.

Fotografie principală: expediția pe K2; imagini publicate prin amabilitatea alpinistei Maria Dănilă