„Aspecte ale periferiei Bucureștiului în perioada interbelică”, la Palatul Suțu
Bucureştiul a cunoscut o permanentă extindere și pentru a exemplifica această mobilitate a limitelor urbane muzeografii trebuie pornit din secolul al XV-lea, când orașul era coagulat în jurul palatului domnesc, pentru ca, nu după mult timp, să crească până în zona actualei Universități, apoi, către debutul secolului al XIX-lea, să ajungă în zona palatului regal, iar la finele aceluiași secol orașul să fie delimitat de o șosea periferică circulară pe un traseu care unea gările Nord, Obor, Filaret și Cotroceni.
Expoziția „Aspecte ale periferiei Bucureștiului în perioada interbelică”, deschisă la Palatul Suțu în perioada 15 septembrie – 19 noiembrie, e centrată pe o perioadă în care orașul se afla în plină transformare edilitar urbanistică. Această transformare a început dinspre centru către periferie, cunoscând totuși tempouri diferite. Evoluția organică a orașului, în care periferia devine rapid zona centrală, a fost modul prin care a crescut permanent, explică Cezar Petre Buiumaci, curator și muzeograf la Muzeul Municipiului București.
După Primul Război Mondial s-au trasat noi parcelări pentru a permite construirea de locuințe, parcelări care creează un spațiu de locuit dincolo de barierele orașului aflate în limitele șoselei periferice amintite, continuă specialistul. Această situație reclama un cadru legislativ care a apărut în debutul anului 1926 prin „Legea pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București” și care împărțea orașul în două zone: centrală și periferică. Zona centrală se împărțea în patru sectoare, cu primării și consilii comunale separate. Zona periferică cuprindea restul teritoriului, până la linia forturilor, inclusiv comunele care, conform legii, deveneau suburbane orașului. În prezent, această împărțire administrativă este total diferită, fiecare sector având în componența sa teritoriu atât din zona centrală, cât și din cea periferică.
Mirajul Bucureștiului a crescut în intensitate odată cu Unirea Principatelor şi cu devenirea capitalei României Mari, situație constatată din mărirea continuă a numărului populației, iar acest lucru a dus la extinderea teritorială pe orizontală în paralel cu extinderea pe verticală din centru.
Bucureștiul interbelic, un oraș în plină schimbare
Potrivit statisticilor consultate de curator, în anul 1906, oraşul avea aproximativ 300.000 locuitori, în Bucureşti exista – la 29 decembrie 1930 – o populaţie de 631.288 de locuitori, din care 564.575 populaţia oraşului propriu-zis şi 66.713 populaţia celor 12 comune suburbane, pentru ca la 31 decembrie 1936 aceasta să fie de 786.929, iar la finele deceniului să se apropie de cifra de 1.000.000.
Bucureștiul interbelic este un oraș în plină schimbare, atât din punct de vedere social, economic și cultural, cât și urbanistic ca urmare a dezvoltării sale economico-industriale. Creșterea populației este un barometru al acestor schimbări, fiind o perioadă care a marcat o tranziție în evoluția urbană a capitalei, în care periferia a dobândit noi funcții și semnificații. Pe măsură ce orașul se extindea, periferia a devenit terenul dezvoltării urbanistico-arhitecturale diverse, în special pentru construirea cartierelor rezidențiale, atât moderne cât și tradiționale, menite a găzdui populația în creștere. O bună parte a alogenilor sosiți în București nu își permitea să locuiască în zonele centrale ale orașului, astfel că aceștia își vor trăi viața în zonele din capătul orașului, care mai degrabă aveau un profund aspect rural.
Regimul comunist și dezvoltarea urbană
Un alt fenomen întâlnit în această perioadă este cel al împărțirii repetate a loturilor, fapt ce a dus la o îndesire accentuată a locuințelor, în special în zonele care au devenit centrale. Această nouă periferie, ultima apărută, va fi și prima care va dispărea odată cu aplicarea planului de sistematizare al Capitalei în timpul regimului comunist.
După accederea la putere, partidul unic a depus eforturi în rezolvarea crizei spațiului locativ și au fost ridicate mari ansambluri de locuințe în afara perimetrului construit al orașului, în periferia care nu punea mari probleme în privință demolărilor. Acestea sunt: cartierele Titan – Balta Albă, în est, apoi Militari – Drumul Taberei, în vest, și Berceni, în sud, și,mai târziu, artere ca șoselele Colentina, Pantelimon, Muncii, Olteniței, Giurgiului, Rahovei.
Periferii dispărute, documentate fotografic
Muzeul Municipiului București deține în patrimoniu documente fotografice privind periferia orașului, zonele care urmau să fie subiectul extinderii orașului făcute la dorința administrației și care stau la baza acestei expoziții. Traseul propus include diferite zone, de la șoseaua Colentina la cartierul Cotroceni, de la Herăstrău și Băneasa la Calea Văcărești, aspecte ale unei periferii dispărute în a doua parte a secolului trecut când orașul s-a transformat structural sub politicile constructive ale regimului comunist.
Alcătuită exclusiv din imagini din Colecția de Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice a Muzeului Municipiului București expoziția propune vizitatorilor o călătorie în timp prin periferia Capitalei din perioada interbelică surprinsă în 60 de imagini.
Periferia a fost documentată de fotografi precum C. Tadeu, Alfons și A. Gh. Ebner, fiind expuse și imagini ai căror autori nu au fost identificați.
