INTERVIU – Scenografa Alexandra Panaite, despre arta pe care o face cel mai bine și marile provocări în cinematografie

Scenografa Alexandra Panaite, care spune despre ea că este poetă-șantieristă, vorbește într-un interviu acordat curatorial.ro despre arta pe care o poate face cel mai bine, fiind îmbinarea dintre pictură si arhitectură, despre provocările cu care se confruntă la fiecare proiect – fie în teatru, fie în film.

„Fiecare artist își descoperă propriul stil odată cu fiecare proiect, suntem unici atât în procesul creativ, cât și în modul în care alegem să transmitem emoțiile redate de imaginea scenografică”, spune în interviu Alexandra Panaite, care vorbește și despre modul în care se adaptează limitărilor impuse de bugete, precum și despre cel mai recent proiect la care a lucrat, comedia „Klaus și Barroso”, lansată anul acesta în cinematografe, a șaptea ei colaborare în film cu regizorul Bogdan Theodor Olteanu.

Cum ai început în acest domeniu? Ce te-a atras spre el, în primă fază?

Alexandra Panaite: Îmi place să spun că scenografia a venit la mine, nu eu am mers la ea. În ultimul an de liceu, când colegii mei de clasă se pregăteau să intre la Drept sau la Științe Politice, eu cochetam cu Psihologia și Arhitectura, iar în paralel făceam cursuri de pictură și participam la Stagiunea Teatrală a Elevilor Focşăneni (STEF). Pe scurt, eram destul de indecisă în privința viitorului meu. Deși la STEF îmi consolidasem dragostea față de teatru jucând în diverse spectacole din cadrul stagiunilor, știam că locul meu nu e pe scenă. Într-o seară, un prieten care era student la UNATC mi-a zis că pot încerca și la Facultatea de Teatru, la secția Scenografie. Această idee m-a atras din prima, de când mi-am dat seama că scenografia este arta pe care o pot face cel mai bine, fiind îmbinarea dintre pictură si arhitectură, la care, în funcție de caz, se adaugă arta teatrului sau a cinematografiei. Fiindu-mi aproape imposibil să găsesc în Focșani pe cineva care să mă îndrume pentru acest departament, am intrat la facultate cu un portofoliu modest. Din fericire, am descoperit repede că asta este ceea ce vreau să fac. Chiar din primul semestru am început să facem machete și cum să gândim un concept scenografic, iar asta m-a cucerit iremediabil. Mai târziu, dorința de a construi și de a materializa la scară reală ceea ce imaginam m-a făcut să accept cât mai multe proiecte unde aveam șansa să învăț și să mă dezvolt.

Ai un model în această meserie, un scenograf pe care îl admiri?

Alexandra Panaite: Îmi este greu să aleg unul sau câteva nume de scenografi pe care îi admir, dar pot spune că îi respect pe toți colegii mei scenografi care reușesc să se mențină activi și creativi în industria filmului românesc, unde resursele sunt limitate și echipele de scenografie restrânse, unde un singur om se ocupă de mai multe funcții sau responsabilități pe set.

Când eram studentă, aveam o listă de scenografi preferați pe care îi documentam atent în speranța că voi găsi o rețetă sau că voi afla dacă eu fac bine ce fac. De curând, am făcut ordine prin cărți și am redescoperit albumele scenografilor pe care încă îi admir: Helmut Sturmer, Liviu Ciulei, George Lowendal, Josef Svoboda, Wes Anderson, Luciano Damiani. Crescând, am înțeles că nu există o rețetă, că fiecare artist își descoperă propriul stil odată cu fiecare proiect, că suntem unici atât în procesul creativ, cât și în modul în care alegem să transmitem emoțiile redate de imaginea scenografică. Nici în domeniul profesional și nici pe plan personal nu am avut vreodată modele sau idoli de urmat sau de urmărit pe rețelele de socializare. Mai nou, am lăsat deoparte albumele de scenografie și îmi face o mare plăcere să urmăresc paginile de Instagram ale artiștilor actuali, întrucât acestea au devenit cartea de vizită cu portofoliu online. Pot să menționez că de curând i-am urmărit pe Es Devlin, Emanuele Sinisi și Kelly Wearstler.

Din punctul tău de vedere, care este filmul cu cea mai reușită scenografie?

Alexandra Panaite: Dacă ar fi să menționez un singur film simt că în primul rând aș fi teribil de subiectivă, apoi aș face o nedreptate pentru că multe scenografii sunt foarte bine făcute. Cred că un film cu o scenografie reușită este acela unde decorurile servesc mesajul întregului film și reușesc să vorbească despre personaje înainte ca acestea să apară pe ecran.

Apoi, o scenografie reușită poate fi ori spectaculoasă, cu culori puternice și decoruri cu construcții suprarealiste, unde scenografia în sine este un personaj, ceea ce întâlnim în filmele lui Wes Anderson. Dar la fel de reușită este și scenografia unde decorurile sunt în stil realist, se integrează perfect și natural în atmosfera filmului și tot ce vezi pe ecran pare desprins din realitatea înconjurătoare în care trăim, unde nu simți nicio stângăcie de-a scenografului, de exemplu filmele lui Cristi Puiu.

De ce calități nu se poate lipsi un scenograf?

Alexandra Panaite: Mie îmi place să spun că sunt poetă-șantieristă. Poetă, pentru că imaginile pe care le creez trebuie să emoționeze, să miște oamenii dincolo de o imagine frumoasă. Șantieristă, pentru că trebuie să petrec mult timp în locații (uneori dezafectate, friguroase sau periculoase), în studiouri de filmare și în ateliere de construcții ca să ajung să transpun în realitate ceea ce am imaginat.

Să desenezi frumos, să fii un bun proiectant și să ai o imaginație bogată sunt niște atuuri importante, dar nu suficiente. Scenograful de film este un magician care, pe baza scenariului, are darul de a vizualiza mental decoruri, obiecte și personaje pe care urmează să le construiască. Trebuie să aibă capacitatea de a transpune în realitate viziunea regizorală fără să se îndepărteze de scopul primar al decorurilor, de a transmite identitatea personajelor care aparțin spațiilor. Scenograful jonglează cu instrumente diferite care sunt atât din sfera poetică și imaginativă, atunci când creează conceptul scenografic, cât și tehnice și organizatorice, când comunică cu echipa tehnică, elaborează bugetul sau supervizează construcția decorului. O ultimă calitate importantă care ar trebui să le susțină pe toate enumerate anterior cred că e capacitatea de a menține un efort de o anumită intensitate pentru o perioadă lungă de timp pentru că atât în scenografia de teatru, cât și în cea cinematografică, scenograful vine primul și pleacă ultimul săptămâni la rând.

Care a fost cel mai provocator proiect la care ai lucrat?

Alexandra Panaite: Fiecare proiect la care am lucrat a fost o provocare, pentru că la fiecare proiect mă roade curiozitatea și dorința de a crea ceva nou și niciunul nu seamănă cu altul. Găsesc provocarea atât în cazul proiectelor care se desfășoară pe o perioadă mai lungă, de câteva luni, unde am timp de documentare și de schimbat idei cu echipa creativă, cât și în cazul proiectelor scurte, al căror script îl primesc azi și peste două săptămâni îl filmăm.

Bugetul este o provocare în sine la fiecare proiect pentru că, în funcție de el, ești limitat creativ. La unele filme independente la care am lucrat (de exemplu: „Mia își ratează răzbunarea” și „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”) bugetul a fost cea mai mare provocare a capilor de departamente. Pe partea de scenografie a trebuit să facem magie cu resurse minime pentru că nu aveam buget să plătim locațiile de filmare sau dube întregi de mobilier. Astfel, am făcut două filme „pe prietenie”, filmând în apartamentele cunoscuților aducând multe obiecte de decor din casele noastre, încercând să facem o imagine cu o estetică unitară pe parcursul filmului.

Dacă mă gândesc la teatru, domeniul acesta mă atrage foarte mult prin dimensiunea lui suprarealistă care îmi permite foarte multe artificii vizuale. Dar în ciuda acestei calități, la teatru intervine o constrângere importantă de care trebuie să țin cont, anume scena. Ideea scenografică trebuie restrânsă într-un spațiu limitat și convenția spațiilor din text trebuie manevrată cu atenție. Ca provocare mă gândesc la spectacolele la care am lucrat la Apollo111 Teatru unde, pe o scenă mică, cu o scenotehnică modestă de teatru independent, a trebuit să aduc Bucureștiul pe scenă în „Taximetriști” sau să sugerez diferite spații de vlogging, dar și interiorul unei biserici în „Sara/ Mara”.

După ce citești un text, piesă ori scenariu, cât timp durează crearea imaginativă a lumii adecvate poveștii? Urmezi aceleași etape de creație în cazul fiecărui proiect sau „planul de acasă” nu se potrivește mereu cu ce e în teren?

Alexandra Panaite: Dacă îți faci bine temele în perioada de pregătire, planul de acasă se potrivește cu ce e în teren. Dar, cu toate astea, trebuie ținut cont că în timpul perioadei de filmare pot apărea surprize și situații de rezolvat urgent, la cadru, unde e foarte important să înțelegi necesitatea cerințelor regizorului. Așa cum nu există o rețetă de scenografie, iar procesul creativ diferă de la o echipă la alta, la fel diferă timpii de creație a fiecărui proiect. Cu toate astea, mi-am format un mecanism cu pași diferiți care poate dura de la câteva săptămâni la câteva luni. Odată ce primesc scenariul, îl citesc prima dată pentru a lua pulsul, mai exact să descopăr povestea și personajele. Apoi, la următoarele citiri, încerc să vizualizez spațiile în care personajele își dezvoltă acțiunile, deci decorurile de film pe care urmează ulterior să le construiesc. Pe baza acestor vizualizări încep să mă documentez în zona indicată de scenariu și să creez moodbord-uri și schițe pe baza cărora am multiple discuții cu regizorul care îmi prezintă conceptul lui, dar și caracterul personajelor. Împreună cu el și cu directorul de imagine stabilim estetica filmului, cromatica și formatul de filmare, decizii pe care le luăm în paralel cu vizitele în locațiile de filmare. Revenind la discuția legată de buget, acesta joacă un rol foarte important care îmi ghidează imaginația într-o zonă sau alta, deoarece degeaba aduc referințe și propuneri cu decoruri bombastice dacă nu ne permite bugetul.

În cazul celui mai recent film la care ai lucrat, „Klaus și Barroso”, cum ați lucrat? Cum au fost stabilită tema localului, decorurile, costumele?

Alexandra Panaite: La „Klaus și Barroso”, am construit conceptul decorurilor din perspectiva Verei, personajul jucat de actrița Victoria Răileanu. Această „leoaică astrală” face business cu banii soțului decorând clubul ca pe un „memorabilia” al suvenirelor strânse de prin călătorii cu destinații exotice. Am adus diferite obiecte de tip suvenir: măști, statuete, felinare chinezești, papagali împăiați (artificiali, desigur), am ales un tapet exotic cu palmieri și animale tropicale. Palmierii artificiali i-am folosit pe post de plante decorative ca să susțină atât tematica clubului cu numele „Zanzibar”, cât și lumea din vis a pădurii din piesa de teatru „Visul unei nopți de vară”, de William Shakespeare. La primele discuții cu regizorul Bogdan Theodor Olteanu, mi-a expus viziunea lui ca acest film să fie o comedie urbană plecând de la atmosfera piesei lui Shakespeare. Pornind de la acest concept, am creionat barul ca pe o pădure în care Vera este această Titania greu de îmblânzit, personajul colectiv de corporatiști sunt meșterii din piesa de teatru, iar Klaus, jucat de Adrian Nicolae, un Puck al cărui univers este dominat de haos și de minciuni. Dorind să creez un spațiu care vorbește despre identitatea personajelor, aici patronii clubului, am construit spațiul biroului ca pe un altar al cuplului format din Vera și soțul ei despre care auzim în film dar nu ajungem să-l vedem. Acest altar ajunge să fie distrus de soția înșelată, semn al disperării și regretului în fața eforturilor depuse în acea relație. În urma furiei, Vera ajunge să distrugă obiectele soțului: acte, cupe sportive, tricoul naționalei cu autografe, dar instinctiv păstrează intact tabloul central cu leul/ leoaica pe care l-am expus ca pe o metaforă a personalității ei.

Costumele au venit destul de firesc în urma conceptului scenografic. Este un efort dublu când promiți să te ocupi de două departamente, dar, personal, simt că rezultatul final este omogen având vederea de ansamblu a filmului. Împreună cu colega mea de la costume, Patricia Suciu, am decis ca personajele să fie inspirate din realitatea în care trăim peste care am adăugat niște fantezie. Nu ne-am dorit să facem costume corect stilistic care să pară desprinse din coperta unei reviste de modă.

Revenind la piesa lui Shakespeare, costumele protagoniștilor, Adrian Nicolae și “Micutzu” Cosmin Nedelcu, sugerează lumea reală și cea onirică pe care am punctat-o cu cămășile cu print floral împrumutând aceeași stilistică a decorurilor. A fost destul de provocator să găsim haine basic, din mall,  pentru corporatiștii ieșiți la petrecerea de burlaci, deoarece trebuia să ținem cont de două aspecte importante: să fie omogeni vizual, ca un personaj colectiv, dar să reușim să-i diferențiem după fiecare tipologie. Din punct de vedere cromatic, a fost provocator să-i conving pe Bogdan și pe Mihai Marius Apopei, directorul de imagine, să avem un personaj îmbrăcat complet în alb, dar cred că am făcut o alegere foarte bună propunând acest costum pentru șeful mafioților jucat de actorul Alin Florea, pe care l-am văzut un Oberon care ordonează și controlează, dar restaurează erosul în poveste.

Ai mai colaborat cu Bogdan Theodor Olteanu, ce s-a schimbat de la un film la altul? Cum ați lucrat acum față de „Taximetriști”, „Mia”, „Coversații”?

Alexandra Panaite: La „Klaus și Barroso” a fost ușor diferit ca metodă de lucru pentru că am avut o regie colectivă. Astfel, anumite lucruri pe care le stabileam cu Bogdan și cu directorul de imagine, pe partea de concept scenografic, costume, stilistica și formatul filmului, trebuia să le verificăm și cu co-scenariștii și co-regizorii “Micutzu” Cosmin Nedelcu și Adrian Nicolae. La „Taximetriști” și la „Klaus și Barroso”, am știut tema filmului dinainte să primesc scenariul. La „Taximetriști” semnasem și decorul spectacolului care încă se joacă la Apollo 111 Teatru, deci eram familiarizată cu atmosfera și cu personajele filmului. Aici, cumva ne-am întors la punctul zero de la care plecase documentarea pentru spectacol: clădirile din București care sunt constant acoperite de schele metalice pentru refacerea fațadelor, interioarele apartamentelor care nu au mai fost renovate, reclamele luminoase de la farmacii și de la shaormerii, localurile non-stop unde se întâlnesc taximetriștii în pauzele curselor de noapte.

Pentru că Bogdan Theodor Olteanu și-a dorit să păstreze aceeași echipă creativă cu care lucrase la filmul anterior, eu și Mihai Marius Apopei am știut în ce ne băgăm dinainte să citim scenariul la „Klaus și Barroso”. Știam de la început că decorul va fi un club, iar locația pe care urma să o transform conform necesităților scenariului va fi spațiul de la „The Fool”. A fost o provocare nouă și interesantă, că în sfârșit aveam buget, să am o echipă de scenografie pe toată perioada filmărilor, să cumpărăm și să închiriem recuzită, unele lucruri le-am și construit de la zero, plus buget pentru achiziția unor costume. Deși în teorie părea foarte ușoară partea de decor, pentru că aveam de transformat o singură locație, când am început să lucrăm efectiv la transformarea spațiului lucrurile s-au complicat. Ne doream să aibă personalitate și să ne ajute vizual, ținând cont de faptul că apărea pe fundalul întregului filmul. Un factor important a fost și faptul că, după terminarea perioadei de filmare, trebuia să lăsăm spațiul la fel cum l-am găsit, ceea ce ne-a provocat să găsim soluții estetice fără să distrugem pereții.

Împreună cu Bogdan și cu Marius Apopei am ajuns destul de rapid la stabilirea stilisticii filmului, pentru că experiența proiectelor anterioare la care am lucrat în aceeași formulă a ajutat mult comunicarea și înțelegerea reciprocă, nu am avut nevoie de multe întâlniri și prospecții pentru a concluziona ce ne dorim să transmitem. Pot spune că aproape tot din ce ne-am propus a fost realizat, deoarece pe tot parcursul pregătirilor și al prospecțiilor am încercat să rămânem conștienți de bugetul alocat departamentului de scenografie și imagine cât și timpului de pregătire. Așa cum la „Taximetriști”, unde toată filmarea a avut loc pe timpul nopții, și la “Klaus și Barroso” cred că pentru directorul de imagine a fost o provocare să găsească soluții de iluminare, întrucât locul în care am filmat nu avea nicio fereastră. În acest demers, am avut o colaborare strânsă între cele două departamente, pentru că fiecare obiect luminos din decor l-am decis împreună.

Ce urmează? Ne poți da mai multe detalii despre viitoarele tale proiecte?

Alexandra Panaite: Deja am început documentarea pentru filmul următor pe care îl vom face cu aceeași echipă. Încă se scrie la scenariu, deci nu pot spune mai multe decât că abia aștept să explorez alt univers scenografic și noi indentități de personaje. Până începem pregătirea filmului, eu îmi voi continua cercetarea în domeniul vizual și voi lucra la proiecte mai scurte din zona comercială.