Ce face ca o pictură să valoreze enorm

René Magritte, maestrul suprarealismului belgian, a creat în 1954 una dintre cele mai enigmatice și fascinante lucrări ale sale – „Imperiul Luminilor” (L’Empire des lumières). Una dintre versiunile tabloului a atins recent un nou record în ceea ce privește prețul de vânzare pentru o lucrare a lui Magritte. Bineînțeles, pânza a luat drumul unui colecționar anonim.

Dar ce face această lucrare să aibă o astfel de cotă uriașă?

Tabloul prezintă o casă clasică burgheză, cu ferestre și ușă vizibile, situată într-un peisaj care pare imposibil. Jumătatea inferioară a tabloului este scufundată într-o noapte întunecată, cu un felinar care luminează discret strada. În contrast total, cerul deasupra casei este strălucitor, luminos, ca într-o zi de vară la amiază. Se pare că această imposibilitate fizică creează o tensiune vizuală care sfidează așteptările privitorului.

Tehnica lui Magritte este impecabilă – culorile sunt clare, liniile precise, totul este pictat cu o acuratețe care face și mai șocantă discontinuitatea scenei. Fiecare element este hyperrealist, ceea ce amplifică senzația de stranie dezordine ontologică.

Ca în toate lucrările sale, Magritte nu doar pictează, ci se joacă în culori cu natura percepției. „Imperiul Luminilor” devine o metaforă a multiplelor realități care coexistă simultan. Ziua și noaptea nu mai sunt stări consecutive, ci spații care se pot suprapune și pot contrazice brutal ideea noastră rigidă despre timp și spațiu. În fond, noaptea și ziua capătă definiții diferite la București și la Helsinki, mai ales iarna.

Magritte a pictat mai multe versiuni ale „Imperiului Luminilor”, fiecare ușor diferită. Prima versiune a fost realizată în 1954, iar ulterior a creat aproximativ 15 variațiuni ale aceluiași concept, explorând mai multe posibilități ale… imposibilului.

Artistul însuși mărturisea despre lucrare: „Misterul nu este un mister decât atunci când lumina îl revelează„. Această frază sugerează că lucrarea nu dorește să ascundă, ci să dezvăluie ciudățenia care se insinuează constant în realitatea noastră cotidiană.

Realizată imediat după al doilea război mondial, lucrarea poartă amprenta tulburării existențiale a epocii. Magritte, care traversase ocupația nazistă a Belgiei, vedea realitatea ca pe o construcție fragilă, ușor de stricat.

Interesant este că Magritte nu considera suprarealismul drept un curent artistic, ci mai degrabă o metodă de investigare a realității. „Imperiul Luminilor” devine astfel un instrument filosofic deghizat în tablou.

Casa din tablou nu este întâmplătoare – ea reprezintă spațiul siguranței, al familiarului, care este brutal dezechilibrat de contextul imposibil. Nu întâmplător, cele mai simple desene de copii figurează casa în acest mod. Casa are neapărat ușă și ferestre, iar ușa are neapărat clanță. Spațiul psihologic al siguranței, care la Magritte este total alterată de stricarea echilibrului între zi și noapte.

La Magritte, ferestrele sunt luminate discret, sugerând prezența vieții umane în mijlocul acestei ciudate discontinuități. Cerul luminos și noaptea întunecată nu sunt doar un exercițiu vizual, ci o metaforă profundă a conștiinței umane. Magritte sugera că realitatea noastră interioară este permanent ruptă, cu zone de lumină și întuneric care coexistă.

Lucrarea a fost prezentată pentru prima dată la Galeria Palazzo delle Esposizioni din Roma în 1954, stârnind încă de atunci senzație și dezbateri aprinse în lumea artistică.

Magritte însuși privea lucrarea cu un umor subtil. Într-un interviu rar, el mărturisea zâmbind: „Uneori, realitatea este mai suprarealistă decât orice imaginație„. „Imperiul Luminilor” este exact această demonstrație – o glumă cosmică, de astăzi foarte scumpă, despre rigiditatea percepției noastre.