Creații recente Dămăceanu și Răzlog și nuduri de Pallady, în expoziție la Jecza și Olaru

Lucrări recente de Mihnea Dămăceanu și Dumitrița Răzlog și două nuduri istorice de Theodor Pallady sunt reunite într-o expoziție intitulată „Selfish” la galeria Jecza și Olaru din București.

Deschisă în perioada 3 iulie – 6 septembrie, expoziția propune o reflecție asupra corpului nu ca obiect al posesiei, ci ca teritoriu al revenirii la sine. În acest context, „selfish” nu este înțeles ca formă de vanitate, izolare sau indiferență, ci ca gest necesar de autoprotecție: dreptul de a rămâne parțial opac, de a te retrage și de a stabili limitele propriei vizibilități. Corpul devine aici un spațiu în care sinele este permanent negociat, iar nudul nu mai funcționează ca o categorie artistică stabilă, ci ca un câmp mobil prin care se articulează întrebări legate de vulnerabilitate, memorie și posesie de sine.

Corpul, între intimitate și disciplina formală a picturii

În nudurile lui Theodor Pallady, corpul este cuprins în arhitectura tăcută a atelierului. Figurile par absorbite în propria lor imobilitate, situate între intimitatea camerei și disciplina formală a picturii. Prezența lor nu este nici teatrală, nici pasivă; ea se construiește prin tăcere, postură și reținere. Interioarele lui Pallady nu funcționează doar ca decoruri ale corpului, ci participă activ la construirea intimității sale. Atelierul devine un spațiu al contemplației, în care nudul este oferit privirii, dar rămâne protejat prin atmosferă, suprafață și distanță picturală.

Puse în dialog cu lucrările recente ale lui Mihnea Dămăceanu, nudurile istorice ale lui Pallady devin mai puțin un punct de origine și mai degrabă o contra-imagine prin care corpul contemporan poate fi citit. Figurile lui Dămăceanu apar la limita dispariției. Formele lor palide par să se desprindă dintr-o materie încețoșată, ca și cum ar fi filtrate prin memorie, ceață sau printr-o arhivă fotografică instabilă. Corpurile sunt prezente, dar niciodată pe deplin accesibile. Chipurile, gesturile și contururile se dizolvă în suprafață, producând imagini care oscilează între apariție și ștergere.

Această instabilitate conferă picturilor lui Dămăceanu o încărcătură emoțională aparte. Figura devine mai curând un reziduu al intimității decât o reprezentare clară a acesteia. Refuzul clarității nu este doar o opțiune formală, ci capătă dimensiunea unei poziții etice: corpul rezistă lizibilității totale, retrăgându-se din fața așteptării de a fi identificat, explicat sau consumat.

Lucrările Dumitriței Răzlog deplasează întrebarea despre corp către spațiul care îl înconjoară, îl reflectă și îl absoarbe. Interioarele sale luminoase sunt construite prin culoare, transparență și fragmente arhitecturale suprapuse, configurând medii care par în același timp intime și instabile. Figura este adesea deplasată sau doar indirect sugerată, în timp ce camera însăși devine încărcată de prezență psihologică. În picturile sale, spațiul interior funcționează mai puțin ca decor și mai mult ca extensie a sinelui: o structură poroasă prin care circulă emoția, memoria și percepția.

Dacă trupurile lui Dămăceanu se retrag în blur și ștergere, interioarele Dumitriței Răzlog dispersează sinele în culoare și atmosferă. Camerele nu conțin pur și simplu experiența, ci o refractă. Câmpurile cromatice, suprafețele translucide și planurile spațiale instabile sugerează o stare în care identitatea nu este fixă, ci proiectată, reflectată și continuu transformată.

Dialogul dintre Mihnea Dămăceanu și Dumitrița Răzlog se construiește tocmai prin această mișcare între figură și spațiu, dispariție și proiecție. Unul abordează corpul ca prezență fragilă, aflată mereu în pericol de a se dizolva; cealaltă tratează interioritatea ca pe o condiție spațială și cromatică. Împreună, lucrările lor deplasează nudul dincolo de reprezentare, către o reflecție mai amplă asupra condițiilor apariției. În ambele practici, vizibilitatea este instabilă: a fi văzut nu înseamnă neapărat a fi dezvăluit, iar a apărea nu înseamnă neapărat a deveni disponibil.

În această constelație, nudurile istorice ale lui Pallady introduc o profunzime temporală. Ele reamintesc lunga tradiție prin care corpul a fost încadrat, observat și estetizat în spațiul picturii. Așezate însă alături de Dămăceanu și Răzlog, aceste lucrări fac vizibile și limitele acestei tradiții. Lucrările contemporane nu resping nudul, ci îi destabilizează codurile moștenite. Corpul este transformat din obiect al privirii într-un prag între imaginea exterioară și viața interioară.

Despre artiști

Mihnea Dămăceanu dezvoltă o practică picturală în care figura umană este tratată ca prezență fragilă, instabilă, situată între memorie, imagine și dispariție. Lucrările sale recente explorează tensiunea dintre corp și suprafață, dintre apariție și ștergere, construind imagini în care vulnerabilitatea este protejată prin opacitate.

Dumitrița Răzlog investighează relația dintre spațiu, percepție și interioritate. Prin compoziții luminoase, cromatic intense, artista construiește interioare care funcționează ca arhitecturi psihologice, în care figura este absorbită, fragmentată sau sugerată indirect.

Theodor Pallady rămâne una dintre figurile esențiale ale artei românești moderne. Nudurile sale, marcate de intimitatea atelierului și de rigoarea compoziției, introduc în expoziție o perspectivă istorică asupra corpului, privirii și reprezentării.

Galeria poate fi vizitată de marți până sâmbătă, în intervalul orar 11:00 – 19:00.

Fotografie principală: Dumitrița Răzlog, „The Cracked Soap Dish Was Today’s Heartbreak” (2025), ulei pe pânză