Curiozități despre Vassily Kandinsky

Profesor la Bauhaus, lider al grupului Blaue Reiter, Vassily Kandinsky (1866-1944), căruia i se atribuie în mod abuziv paternitatea artei abstracte, strălucea prin nenumărate talente.

„Muzica culorilor”, titlul expoziției pe care Filarmonica din Paris i-a dedicate-o lui Vassily Kandinsky începând cu 15 octombrie, ilustrează perfect această abilitate cu care era probabil înzestrat, sinestezia, adică puterea minții de a crea corespondențe între simțuri – și, în acest caz, între vedere și auz. Totuși, pentru Kandinsky, acest dar era doar una dintre numeroasele sale facultăți.

De origine rusă, artistul a trăit și în Franța și Germania, impunându-se în Europa ca unul dintre pionierii artei abstracte, pe care a teoretizat-o în celebrul său eseu „Du spirituel dans l’art” (1910). Pedagog revoluționar la școala Bauhaus și artist angajat, el este unul dintre pictorii inconturnabili ai modernității. Dar el ascunde încă câteva secrete.

A renunțat la tot pentru a trăi din arta sa

Kandinsky avea deja 30 de ani când s-a dedicat complet vocației sale artistice, în 1896. Preda jurisprudență când i s-a promis o catedră de profesor de drept la Universitatea din Moscova, o consacrare academică la care a renunțat pentru a deveni pictor. Emoția provocată de descoperirea artelor populare din Vologda, a picturilor „Meules” ale lui Claude Monet sau a unei opere de Wagner în Rusia îl conving. Artistul a fost, de asemenea, șocat când a aflat de existența electronilor, descoperiți de Joseph John Thomson în 1897, care puneau sub semnul întrebării indivizibilitatea atomului. Kandinsky s-a mutat la München, unde s-a înscris la atelierul lui Franz von Stuck.

A deschis o școală de artă pentru femei în München

Kandinsky nu renunță la a preda. Înființează propria școală de artă, în cadrul grupului de avangardă din München Phalanx, în 1902. Unul dintre pilonii învățământului maestrului era munca în aer liber, care justifica lungile excursii cu grupul său de elevi. Fapt excepțional pentru acea epocă, școala accepta femei. Printre acestea se număra și Gabriele Münter, care avea să-i devină parteneră. Redescoperită de câțiva ani și celebrată într-o expoziție recentă la Muzeul de Artă Modernă din Paris, Münter a fost cea care l-a sensibilizat pe Kandinsky la artele populare europene și, în special, la pictura pe sticlă.

El nu a inventat cu adevărat arta abstractă

De la Delaunay la Carlo Carrà, trecând prin František Kupka, Kasimir Malevitch și Piet Mondrian, cursa pentru inventarea abstracționismului în jurul anilor 1912-1913 a fost frenetică. În general, Kandinsky este considerat în cele din urmă câștigătorul. Motivul: acuarela-talisman fără titlu, pe care artistul a folosit-o în 1910, precum și eseul său magistral „Du spirituel dans l’art et dans la peinture en particulier”. Însă această paternitate este contestată: în realitate, acuarela în cauză, probabil schița pentru „Compoziția VII”, datează din 1913, iar „Du spirituel” a fost revizuită în mod repetat între redactarea sa în 1909-1910 și publicarea sa în 1912. De la redescoperirea marilor compoziții abstracte ale artistei suedeze Hilma af Klint, realizate începând cu 1906, numele lui Kandinsky este din ce în ce mai puțin consensual. Totuși, aceasta este o viziune occidentală, chiar colonialistă, asupra istoriei artei, deoarece, așa cum amintea criticul G. Roger Denson în Huffpost în 2013, artiștii din Japonia, Mali și Tibet nu au așteptat secolul al XX-lea pentru a lucra cu forme non-figurative.

Este autorul mai multor compoziții pentru scenă

Sinestezia, această abilitate de a crea un dialog între simțuri, nu este un cuvânt gol pentru Kandinsky. Dar, departe de a se limita la a se inspira din muzică pentru pictura sa, autorul cărții „Du spirituel dans l’art” (Spiritualul în artă), apropiat de compozitorul Arnold Schönberg, a dorit să abordeze în felul său opera de artă totală. În această perspectivă, la începutul anilor 1910, în timp ce redacta celebrul său text-manifest, el a scris mai multe compoziții scenice care asociau pictura, muzica și dansul: Sonoritate galbenă, Sonoritate verde, Alb și negru sau Violet. Câțiva ani mai târziu, la Bauhaus din Dessau, Oskar Schlemmer se va inspira din teoria cromatică a lui Kandinsky pentru a compune celebrul său Balet triadic.

A ales să moară ca francez, nu ca american

De la vârsta de 30 de ani, Kandinsky se îndepărtează de Rusia natală, unde întoarcerea sa provocată de speranța Revoluției din 1917 nu va supraviețui, trei ani mai târziu, deziluziei. Profesor fidel la Bauhaus de la sosirea sa în 1922 până la mutarea definitivă la Berlin zece ani mai târziu, el părăsește apoi Germania nazistă, unde statutul său de „artist degenerat”, mai ales slav și de stânga, îi pune viața în pericol. Deși Josef Albers îl invită să participe la refondarea Bauhaus-ului în Statele Unite doi ani mai târziu, Kandinsky refuză întotdeauna, din convingere socialistă, să traverseze Atlanticul. După 1933, rămâne la Paris cu Nina Andreïevskaïa și devine cetățean francez în 1939. Când prietenii săi, precum Mondrian și Marcel Duchamp, pleacă la New York, el rămâne în Franța în ciuda ocupației și moare acolo la câteva luni după eliberarea Parisului.

Văduva sa, Nina, a făcut o donație excepțională din opera sa Centrului Pompidou

Copleșită de pierderea partenerului său, alături de care trecuse în 1920 prin încercarea pierderii singurului lor copil, Nina Kandinsky îi va dedica sfârșitul vieții sale. Ea îi onorează memoria prin crearea unui premiu Kandinsky pentru pictură în 1946. Cu siguranță, moștenirea impresionantă de opere și arhive ale expresionistului, intrată în 1981 în colecțiile Centrului Pompidou, îi conferă lui Kandinsky această aură atât de specială în Franța. De altfel, nu este o coincidență faptul că biblioteca Centrului Pompidou destinată cercetătorilor se numește biblioteca Kandinsky, sau „BK”.

Foto: Expoziția „Kandinsky – La musique des couleurs”